Pe finalul infotrip-ului-maraton de două săptămîni în nordul Moldovei, după Piatra Neamț, Vânători-Neamț și Voroneț, am ajuns și la Botoșani.
Locul: La marginea orașului, într-o pădurice de fagi, ca să ne cazăm la Rediu, un complex turistic de patru stele izolat, construit în stil retras în natură, pentru ca oaspeții să fie cît mai departe de agitația aglomerației urbane. Sau de tentațiile sale: cînd am coborît noi din mașini, în parcarea mare din față, era și autocarul Rapidului, care avea în aceeași seară meci de campionat cu echipa locală, clasată surprinzător pe podium. Special pentru ei, probabil, ca să nu stea doar pe telefoane cu impresarii și cu fanele sau pe site-urile de pariuri, se dăduse la minimum și semnalul de mobil din zonă.
Dotările: Pentru că delegației giuleștene i-a fost dedicat în exclusivitate primul nivel, pe noi ne-au împrăștiat pe etajul 2. Eu am nimerit în 202, o cameră cu baie spațioasă, pat dublu și ferestre către copacii desfrunziți din spatele hotelului, vecină cu cea repartizată pentru…
Oamenii: …două căprioare blonde din anturajul fotbaliștilor, care nu mai prinseseră loc cu departamentul maseurilor și fuseseră exilate pe alt palier. Ăștia am fost toți clienții acelor zile de mijloc de decembrie, peisajul cromatic al hotelului oscilînd între vișiniul treningurilor rapidiste și multicolorele geci de iarnă ale colegilor din Travel Pro și ale altor invitați ai infotrip-ului.
Ambianța: Pentru noi, jurnaliștii, Rediu a fost, deci, doar un loc de cantonament fără joc, spațiu de cazare și hrană (apropo, să nu uit: puține hoteluri de categoria asta au micul dejun atît de spectaculos, cu antipasti, somon fumé sau ouă Benedict în meniu, servit de chelner la masă, în restaurantul imens cu acces direct din recepție; pentru toast-urile cu cremă de avocado și ouă poșate am avut, însă, de așteptat vreo douăzeci și ceva de minute de la momentul comenzii) între antrenamentele turistice ale excursiilor în județ: dimineața, în parcare, ne aștepta autocarul deplasării către obiectivele din program.
În prima zi, ne-a dus mai întîi acasă la Badea Costică din Joldești, un moldovean hîtru multitalent, declarat Tezaur Uman Viu, și la mănăstirea cu depozit de carte veche, conservată în condiții controlate de temperatură și umiditate, din Vorona. Apoi, la Ipotești, pentru un pelerinaj cultural la Memorialul Mihai Eminescu, în casa părintească unde a copilărit poetul și în muzeul tematic cu etapele importante ale vieții sale. După ce, cu cîteva zile înainte, văzuserăm și mormîntul Veronicăi Micle de la Mănăstirea Văratic, cei doi îndrăgostiți se întîlneau din nou în gîndurile noastre.
A doua zi a fost dedicată exclusiv Botoșaniului. După vizitele la complexul acvatic Cornișa, muzeul de etnografie a regiunii și atelierul de ceramică Kuty Iacinschi, a urmat turul pietonal al edificiilor de patrimoniu restaurate sau în curs de restaurare, de la Casa Memorială Nicolae Iorga, trecînd prin cartierul armenesc, pînă la Biserica Uspenia, cea în care a fost botezat Eminescu. Remarcabilă și relativ necunoscută este existența unui adevărat oraș subteran, rețeaua de beciuri conectate prin tuneluri ale caselor armenești sau evreiești din zona centrală. Nu, nu e o variantă moldovenească de metrou primitiv, cu roabe și cărucioare în loc de vagoane – e un fel de panic rooms în care, în lipsa fortificațiilor de prin alte părți, se refugiau locuitorii în caz de pericol, atac sau asediu al musafirilor nepoftiți, veniți aici fără invitație. Se lucrează la un proiect de amenajare pentru vizitarea turistică a unui astfel de pasaj de acces între două clădiri emblematice, chiar pe sub piața și zona pietonală a centrului. Sloganul turistic local, „Hai la Botoșani!“, va putea fi formulat, deci, în curînd, și „Hai sub Botoșani!“.
(articol publicat în Cațavencii nr. 3/746 din 21 ianuarie 2026)
Be the first to comment