Dacă ajungi cumva prin Newcastle, ți se face sete de-o bere și cauți un bar rock în care s-o bei, nu mai căuta: l-am găsit eu pentru tine, nu departe de centru, chiar în spatele Newcastle Library. Mai exact, la parterul unui spațiu de birouri, între un cabinet de optică medicală și ușa de acces la etaj, la care se ajunge ocolind biblioteca, prin dreapta, pe trotuarul care e și peron pentru autobuzele interurbane Megabus, și urcînd mica rampă care începe la capătul clădirii și se termină în piațeta din fața barului.
Se numește Trillians și, cînd îl vezi prima oară, după fațadă, zici că-i cinematograf (nu-i exclus ca, la un moment dat, să fi fost și loc de proiecție a vreunui film de groază). Trecut de ușă, intri într-un hol absolut gol – în care doar afișele cu Iron Maiden sau AC/DC și tabla cu evenimentele săptămînale ale barului îți confirmă că ești pe calea cea bună –, din care cobori niște scări spre un subsol întunecos care seamănă leit cu fostul Private Hell, ăla de pe Griviței, 91. La cît de strîmtă e intrarea în beciul cu bolte de cărămidă, mai mult ca sigur că localul ăsta n-ar primi aviz de funcționare de la administrația locală din România (decît după o șpagă consistentă).
Sala are separeuri, pe colțuri, butoaie pe post de mese, o mică scenă și un slot machine, la care, în clipa cînd intram, cineva băga monedă după monedă, fără să cîștige, bineînțeles, nimic. Era miercuri seară și o asistență de vreo 15-20 de consumatori, socotindu-i aici și pe băieții de la Soundgarden care se auzeau cîntînd ceva în surdină. După acest scurt tur de orizont, am intrat în discuție cu barmanul pletos și tatuat de după tejghea și i-am cerut berea barului. Cum adică, berea barului?, m-a întrebat nedumerit. Păi, dă-mi-o pe cea mai vîndută, dacă n-aveți, ca prin alte părți, o bere locală la draft branduită Trillians. Aa, ba avem, dar s-a terminat. Și uite-așa m-am întors la masa-butoi cu o Foster‘s, de 2,40 lire pint-ul (chiar ieftină, dacă e să comparăm cu alte pub-uri în care costă cu vreo liră mai mult). Ca să ajung la toaletă, acolo unde, deasupra pisoarului-jgheab, doi chitariști și un tobar susțin un recital silențios de pe un imens desen-caricatură, a trebuit să dibuiesc ușa mascată în pereții pavoazați cu postere de pe partea opusă barului.
Trillians e o cîrciumă rock fără mari pretenții, care poate ține, la o adică, și loc de sală de așteptare a inexistentei autogări Megabus. Poți bea liniștit o bere pînă-ți vine autobuzul, fără teama că-l pierzi: după ce mi-am terminat Foster‘s-ul, de pe scaunul din Trillians pînă pe fotoliul autocarului de Manchester, am făcut fix un minut.
(articol publicat în Cațavencii nr. 2/233 din 13 ianuarie 2016)
Be the first to comment