Ultima zi a excursiei opționale FIJET prin capitalele imperiale ale Marocului. Veniți dinspre Meknes, am bănănăit ceva prin traficul Rabatului pînă să oprim la poarta primului obiectiv, Musée de L’Histoire et des Civilisations. De fapt, nu chiar acolo: pe bulevard, în fața Tribunalului (a fost destul de complicat pentru autocare să găsească un loc de parcare), și apoi pe jos, vreo cîteva sute de metri, pînă pe străduța muzeului. Înăuntru, nimic extraordinar: niște statui, busturi și fragmente de coloană, în cele două-trei încăperi, cîteva hărți și bolovani vechi, în anexa exterioară din spate. Nimeni nu ne-a explicat nimic, am citit doar, pe fugă, etichetele exponatelor, pentru că eram deja în întîrziere.
Eram așteptați în cealaltă parte a orașului, la Palais des Congrès, o impozantă clădire decorată cu artă marocană în ale cărei săli spațioase de la parter și etaj se țin conferințe. Există și una pentru dineuri, în care s-a mîncat prînzul de dinaintea despărțirii: urma punctul final din program, transferul către aeroporturile din Marrakesh și Casablanca. După această ultimă masă în plen și pozele de grup pe scara somptuoasă, Titanic style, la care s-a insistat să ne alăturăm cu toții, mi-am luat rămas bun de la colegi și de la gazde, am coborît din autocar undeva în centru și-am plecat pe drumul meu. M-am cazat la un hostel de lîngă zidurile medinei și-am ieșit să văd orașul.
Trebuie să fac neapărat precizarea asta: mă simțeam ca un evadat de sub escortă. Gata cu excursiile cu clasa în care trebuia să te ții de ceilalți ca de coada la moaște, gata cu locurile oficiale preaprobate ca să fie văzute, gata cu programul pe ore (pe care îl respectam cu punctualitate de ghid), la care trebuia să adaugi decalaje de cel puțin 30-45 de minute, pentru că mereu se găseau cîte unii care să… În fine, pentru turistul aventurier din mine, care descoperă un oraș cu pasul, fără program, după starea, curiozitatea și flerul de moment, excursia asta a fost o corvoadă.
Revenind în Rabat (scuze de digresiune), pentru că se apropia asfințitul, prima mișcare a fost să mă țin de zidurile medinei, care coboară lin spre ocean, în zona farului. Ca să văd uriașele valuri ale fluxului spărgîndu-se într-o explozie de spumă de malul înalt în care apa sapă continuu un alt peisaj, selenar la reflux. Ca român obișnuit cu mareele murdare ale Mării Negre, nu-i o imagine pe care s-o vezi în fiecare zi. Am continuat promenada la ocean pe aleea ce însoțește faleza, paralel cu bucățile de plajă pe care puștii marocani joacă fotbal ca pe Copacabana și cu un imens cimitir în pantă, spre Kasbah des Oudaias, partea cea mai veche și cea mai interesantă a Rabatului, fortăreața de pe malul oceanului împînzită de străduțe cu clădiri văruite alb-albastru, de pe esplanada căreia ai cel mai bun loc, la balcon, deasupra estuarului rîului Bou Regreg la Atlantic.
A doua zi dimineață, am continuat să descopăr orașul. Fost port al piraților pînă acum vreo sută și ceva de ani, capitala actuală a Marocului a abandonat metehnele trecutului și arată mult europenizat. Cel puțin în centru și prin cartierele și zonele rezidențiale construite pe timpul protectoratului francez, în perioada în care capitala a fost mutată de la Fez aici. Am ajuns și la catedrala Saint Pierre, pe lîngă care trece un tramvai ultramodern cu aspect de metrou, și la Palais Royal, reședința regelui Mohamed al VI-lea, în care niște paznici încruntați spre aparatul foto mi-au blocat accesul (paranteză necesară: ca peste tot în Maroc, este interzis să fotografiezi clădiri oficiale și oameni în uniformă; singurul subiect acceptat în poză pare a fi suveranul, al cărui portret e afișat peste tot în locurile publice, de la expoziții și muzee pînă în cea mai mică cafenea), și pe bulevardul central, un fel de Champs-Élysées marocan flancat de palmieri. De pe care ajungi imediat la peronul gării centrale Rabat Ville. Și la trenul de Casablanca în care m-am urcat.
(articol publicat în Cațavencii nr. 7/393 din 20 februarie 2019)
Be the first to comment