După ce-au căzut de pe afiş astă vară la Sibiu, cu o zi înaintea concertului, băieţii şi fetele de la Haggard s-au ridicat, s-au şters de praf şi au ajuns totuşi să cînte în România. Cu o mică întîrziere: șapte luni, trei săptămîni şi restu’ ore… Responsabilii cu regia acestui film, oamenii de la Artmania, ne-au mai luat o dată banii, au adăugat în distribuţie Frozen Dusk şi Amorphis şi au inclus în preţ şi o vizionare de 90 minute a sălii (din exterior), într-o atmosferă de experiment sociologic cu tema “Fenomenologia mulţimilor ţinute pe la uşi: de la înjurătura printre dinţi la primul geam spart”…
Jurnal de bord. Data stelară nouă.zero.doi.zero.opt, orele 17.45 trecute fix. Bucureşti, Romexpo. Pe uşa de intrare în sală, SMS de la organizatori: accesul publicului, de la 18.30. Timpul trece, mulţimea creşte în număr şi nerăbdare. S-au reconstituit, tropăind mărunt în aerul rece de seară de februarie, de data asta în real life, chat-ul cu prietenii din lista de Messenger veniţi la concert şi discuţiile pe forum cu rockerii logaţi la serverul din faţa pavilionului 18. E trecut de 18.30, dar nici o mişcare. Zvonuri din faţă: cică n-au venit instrumentele, nu s-a terminat sound check-ul, etc. Lumea protestează: Hai, bre, ne laşi? Ce mă priveşte pe mine treaba asta? Ce, eu cînd am luat biletul am zis “Dă-l încoace, că-ţi dă băiatu’ banii mai tîrziu?” Cine v-a împiedicat să-i aduceţi cu o zi înainte, astfel încît accesul în sală să fie permis cu cel puţin o oră înainte şi concertul să înceapă cînd scrie pe bilet ca în orice ţară (pardon de expresie) civilizată?
Dar, surpriză, chiar dacă am stat aproape două ore la uşă, organizatorii se ţin de cuvînt şi concertul începe la ora de pe bilet: 19.00. Ora Germaniei. Probabil ca haggarzii să nu aibă probleme cu fusul orar… De la coada de la bere se aude şi se vede ceva mişcare pe scenă; sînt românii de la Frozen Dusk, care au venit îmbrăcaţi frumos, ca la serbare, dar au pierdut clapele pe drum. Nimic de zis, tanti are voce, însă piesele prea sînt variaţiuni pe aceeaşi temă (Nightwish & co). Că se poartă şi nu s-a gîndit nimeni în România să-şi facă formaţie de deschidere la alde Haggard…
Chiar dacă au debutat cu uşoare nesincronizări, maestrul de ceremonii Asis Nasseri şi gaşca lui de 11 menestreli (pianist, percuţionişti, viori, violoncel, oboi, soprană, chitară, bass) şi-au intrat rapid în voci si în mîini şi ne-au teleportat în Evul Mediu, de la ciumă la Inchiziţie, de la Nostradamus la Galileo Galilei, trecîndu-ne prin toate genurile muzicale, de la folk la death, via gothic şi doom. O parte din audienţă a exagerat puţin cu entuziasmul (ori nu ştiau piesele ori nu prea erau duşi pe la concerte de clasică): pe pasajele mai lente din piesă sau peste solo-urile sopranei nu se urlă sau fluieră, aşa cum la Filarmonică nu se aplaudă între acte. Oricum, s-a simţit în aer o bucurie generală, la care s-a adăugat uimirea trupeţilor pentru o primire care a depăşit toate aşteptările. Un concert aproape perfect, din care au lipsit doar patru membri din componenţa standard şi sfeşnicele cu lumînări dintre partituri de la concertele de prin alte părţi, as seen on YouTube…
După diversitatea stilistică, sonoră şi estetică a nemţilor, băieţii de la Amorphis au părut ca un compot de mere după o salată de fructe. Asta la prima vedere/ascultare, pentru că sound-ul finlandezilor (chiar dacă mulat pe acelaşi schelet de ritmuri populare finlandeze) este ca o mînă de fier într-o mănuşă de catifea: suficient de agresiv pentru gustul durilor, dar şi cu zone de sensibilitate, cu dedicaţie înspre audienţa feminină. Combinaţie 2 în 1 ca-n reclamă: tare, tare, tare – ba nu, dulce, dulce…
Hitul mulţimii (după unele surse vreo două mii, după alţii, trei mii) a fost sîmbătă seară We Want More! Şi a fost mai mult, şi de la nemţi şi de la finlandezi: bisuri, promisiuni de revenire, poze cu fanii şi autografe după concert. Bile albe: sală ok, fără fumul şi căldura de prin alte părţi; public activ, dar foarte civilizat (scuze pentru lovituri accidentale, fără îngrămădeală, fără scandal – se citea nedumerirea în privirea tîmpă a jandarmilor: “Păi, şi eu pe cine mai umflu?!”). Bile negre: n-au fost făcute afişe cu evenimentul; la standul cu merchandising nu exista decît un singur model de tricou Haggard (de la un concert de anul trecut din Turcia). Păi se poate, meştere Asis? Din cuvintele în româneşte de la început se părea că ai înţeles că eşti la Bucureşti…
(articol publicat pe catavencu.ro, 11 februarie 2008)
Be the first to comment