Să trimiţi pe cineva în Italia (mai ales după recentele evenimente din Cizmă) sună a înjurătură. Venind cu trenul din Franţa, ţi se confirmă cumva chestia asta: chiar dacă Bardonecchia, prima staţie italiană după ieşirea din tunelul care a început la vecini, seamănă cu ce-ai văzut pînă atunci (gară de localitate montană cu clădire tip cabană şi ambianţă de trenuleţ scump sub bradul de Crăciun), după ce schimbi trenul la Torino se vede, se simte că italienii sînt “de-ai noştri”. Vagoane antice, mizerie, întîrziere, trenuri anulate, vînzători ambulanţi, exact ca-n ţara lui “Merge şi aşa!”…
Trenul regional Torino – Roma opreşte în Stazione Principe. Statuia lui Cristoforo Colombo (exploratorul, nu detectivul) din Piazza Acquaverde de lîngă gară îţi urează bun-venit şi parcă îţi zîmbeşte complice. După atîtea drumuri şi locuri descoperite, tot un fel de nashpaturizt a fost şi el… Pînă la feribotul de Sardinia de diseară e loc de văzut oraşul.
Genova/Genoa (genu = genunchi, referire la poziţia pe harta Italiei). Capitala Liguriei. Oraş-amfiteatru, construit în trepte pe colinele care fac parte din lanţul muntos al Apeninilor, în jurul unuia dintre cele mai vechi porturi europene (Porto Vecchio are venerabila vîrstă de 800 de ani). Care port e la doi paşi de gară: unul pînă în Piazza de la Commenda, al doilea pînă la Ponte dei Mille, unde se află Stazione Maritima.
De pe la colţuri, tot felul de feţe dubioase te scanează cu mare interes. Faună de port, gata oricînd de orice. Te simţi ca Mowgli, la prima lui călătorie în junglă… Ai senzaţia că eşti tranşat din ochi pe componente: rucsac, portofel, telefon, cameră. Dacă treci noaptea pe-aici, eşti victimă sigură…
Din materialele turistice de la punctul de informaţii din port afli lucruri interesante. Ocupată de etrusci, greci, fenicieni, ostrogoţi, bizantini, lombarzi, franci, incendiată de arabi în 934, Genova a avut o copilărie zbuciumată. Dar în tinereţe, după 1100, a devenit oraş-stat independent, condus de consuli aleşi anual prin vot popular: Republică Maritimă (ca şi rivala Veneţia), cu flota cea mai mare şi mai puternică din Mediterana în secolele XII – XIV.
Dealtfel, steagul Genovei (crucea Sf George, roşie pe fond alb) a fost adoptat pe la 1190 de englezi pentru a beneficia de protecţia puternicei flote genoveze în bazinul mediteranean. La vremea respectivă, regele Angliei plătea anual tribut pentru acest privilegiu Dogelui de Genova. Între timp, dogii au dispărut în negura vremii iar Anglia a rămas cu steagul…
Există însă şi un revers al monedei: se pare că genovezii au fost responsabili de împrăştierea ciumei la mijlocul secolului XIV (1347-1352). Asediaţi în Caffa (Crimeea) de tătari, au fost bombardaţi cu cadavre ciumate pe deasupra zidurilor oraşului, iar corăbiile genoveze au dus boala spre vest la Constantinopol, în Grecia, în Sicilia, la Veneţia, Genova, Marsilia de unde s-a răspîndit în tot continentul. Mai bine de un sfert din populaţia Europei a pierit în urma acestui flagel în doar 5 ani. Cînd auzi aşa ceva îţi piere instant cheful de rîs. Anyway, doar colegul de la „Coasa Lux” are licenţă pe glume macabre…
Oraşul e un muzeu în aer liber, cu un centru istoric imens, cel mai mare din Europa. Clădiri din perioada Renaşterii, foarte înalte (nu intră în obiectiv nici dacă te lipeşti de zidul casei de peste drum) şi foarte apropiate una de alta, scări tocite de vreme, statui, porţi medievale care au supravieţuit timpurilor şi se află într-o stare uimitor de bună.
Palatele vechilor familii de pe Strada Nuova sau Via Garibaldi (strada cea mai importantă din Genova – patrimoniu UNESCO) construite în perioada Renaşterii tîrzii sînt acum muzee (Palazzo Rosso, Palazzo Bianco), sedii de bănci (Pallavicino, Spinola, Pantaleo-Gambaro) sau primăria – Municipio (Palazzo Tursi).
Acum eşti într-o viermuială teribilă şi te simţi ca într-un tablou în care pictorul în criză de spaţiu a îngrămădit străzi, clădiri, vegetaţie, palmieri unele peste altele, apoi cîteva secunde mai tîrziu treci pe sub nişte coloane şi străduţa explodează într-o piaţă incredibil de largă şi aerisită. E chiar centrul: Piazza De Ferrari în care se află Teatro Carlo Felice – Opera, statuia ecvestră a lui Garibaldi, casa în care se spune că s-ar fi născut Columb, nelipsita arteziană.
Două străzi mai la vale, spre port, dai de Palazzo Ducale, apoi de catedrala San Lorenzo. Construită în sec XIII, placată cu marmură albă şi neagră, este depozitara unor artefacte rare: tava de Calcedonia pe care a stat capul lui Ioan Botezătorul şi un potir de cristal folosit la Cina Cea De Taină, considerat multă vreme Sfîntul Graal. Mă rog, unul dintre ele…
Totuşi, există şi dovezi ale contemporanului: autostrada suspendată (strada sopraelevata Aldo Moro) care traversează oraşul la cîteva sute de metri de mare. În zona centrală a portului: Biosfera (un ecosistem unic într-o sferă de sticlă cu cameleoni, fluturi, arbori de cauciuc, cocos, mangrove…), Aquarium (casă a mai mult de 600 de specii de animale marine, corali din Caraibe şi Marea Roşie în 71 de acvarii – peste 6.000 de exemplare) cel mai mare din Europa, Bigo (o cabină-lift panoramică din care vezi oraşul de la înălţimea de 40 m).
Apoi, din nou înapoi în trecut: un galeon de pe vremea piraţilor, cu un Neptun imens la prova, iar spre vest, pe arcul de cerc conturat de linia ţărmului, simbolul oraşului – La Lanterna, cel mai vechi far funcţional din lume (construit pe la 1543) înalt de 117m.
Năuc după lecţia de istorie genoveză ajungi spre seară la Traghetti, terminalul de la care-ţi pleacă feribotul. Şi 42 de euro mai tîrziu, you’ve got yourself a trip to Sardinia…
(articol publicat pe catavencu.ro, 23 ianuarie 2008)
Be the first to comment