Atenţie! Următoarele evenimente se întîmplă pe vremea cînd puricele nu se potcovea cu trei nokii şi patru i-phoane. Dacă doriţi să revedeţi secvenţe de la acest revelion, nu-l căutaţi pe YouTube: luaţi metroul timpului la Tineretului şi coborîţi 15 staţii mai încolo, la Timpuri Vechi.
Sînt student în ajunul revelionului şi nu ştiu unde să-l fac. Variante ar fi, dar nu-s hotărît. Pînă să decid, mă trezesc jucînd, în ultimul moment, în Lanţul slăbiciunilor: trebuie s-o însoţesc pe prietena mea, care tocmai a primit o ofertă de la cea mai bună prietenă, care a acceptat să petreacă revul la un hotel din Vatra Dornei la invitaţia prietenului ei. Care e în zonă de cîteva zile şi ne va aştepta în gară.
30 decembrie, dimineață devreme, Bucureşti. Iarnă fără zăpadă. Ne urcăm în rapidul de Suceava: două vrăbiuţe vesele, un motan apatic şi o gaşcă de bagaje. La Suceava schimbăm liniile şi dispoziţiile: două vrăbiuţe plictisite, un motan euforic (după tratarea apatiei cu ceva palincă). Bagajele, aproximativ aceleaşi. Trenul opreşte, în sfîrşit, în Vatra Dornei pe la 7 seara. Beznă totală. De la ultimul vagon, care n-a mai prins peronul, sar în zăpada pînă la genunchi. Omul nostru ne salută de bun găsit, dar nu ne dezvăluie încă locaţia petrecerii, păstrînd surpriza. Se pare că nu-i foarte aproape: închiriem, împreună cu alţi cîţiva întîrziaţi, un autobuz hîrbuit. Farurile taie în noapte felii de ninsoare, hardughia urcă opintindu-se pe un drum aproape înzăpezit, iar noi ne întrebăm vreo oră unde ne duce. Ajungem. Hotelul fetelor e o cabană veche cu etaj, iar locurile noastre sînt într-un dormitor cu vreo zece paturi, la parter. Singurele libere fiind (logic) doar cele două din mijloc, din apropierea uriaşei sobe de teracotă, care înghite lemne cît butucul lui Arnold din Commando.
Prietenei prietenei mele îi plac telenovelele (pe acordurile piesei ZOB; mersi Vlase!): începe să plîngă şi să protesteze. Păi ce, fată, a cărat de la Bucureşti două geamantane cu toalete degeaba? Că ea pleacă înapoi acum, în momentul ăsta! Don Leoncio-ul vinovat de situaţie nu e de găsit momentan, topindu-se în ceaţă cu tot cu musca de pe căciulă. A mea o consolează şi încearcă s-o repună în contact cu realitatea: autobuzul a plecat deja, va reveni abia pe 2 ianuarie.
Las vrăbiuţele cu problemele lor existenţiale şi încerc să mă integrez în societate. 40-50 de oameni, majoritatea studenţi afiliaţi la celula de bază a societăţii, mai puţin gaşca de rockeri din Alba şi grupa de scouteri cu cămăşi verzi şi steaguri britanice care stau la etaj.
A doua zi dimineaţă văd exact unde sîntem: un superb defileu la poalele Giumalăului, între doi munţi cu zăpadă de juma’ de metru şi brazi ca-n poveşti. De cabana cu patru dormitoare (două la parter, două la etaj) sînt lipite bucătăria şi sala de mese. Puţin mai încolo, magazia de lemne şi casa administratorului. Atît. A, şi un pîrîu complet îngheţat, peste care e cazat cîinele gospodăriei, din motive de hiperagresivitate.
Mă alătur găştii vesele care sapă în zăpadă ca să dea de pămînt, pentru vatra focului care va arde toată ziua (pentru grătar) şi toată noaptea (pentru atmosferă).
Pe la 10 seara, ne vizitează nişte localnici din Rusca. Care ne interpretează o urătură tradiţională, îmbrăcaţi în costume arhaice şi purtînd măşti de blană autentice. Străinii superîncîntaţi se trag în poze cu ursul.
Cu vreun sfert de oră înainte de miezul nopţii, un tip intră gîfîind în dormitor: Clara? E cineva aici Clara? O tanti de la un pat din colţ se ridică nedumerită. La mulţi ani! Ce bine îmi pare că te văd! Nu mă mai ţii minte? Am fost amîndoi în tabără la Buşteni, cînd eram în clasa a patra. Am sunat-o pe maică-ta, mi-a zis că eşti aici şi iată-mă! Am venit pe jos, că n-am mai găsit nici o maşină… Doamne, ce drum imposibil şi ce foame belea am! Şi se înfige în masa festivă, pe care fiecare pusese cîte ceva, dar de care nimeni nu se atinsese încă. L-am lăsat cu mîncarea şi am ieşit afară la timp pentru the final countdown.
La 2 a.m. mai sărbătorim o dată Anul Nou: două englezoaice intră în sala de mese cu o cană cu vin în care stinseseră un cărbune şi îi dau să bea celei mai brunete persoane din audienţă. Tradiţie de-a lor, cică.
Spre dimineaţă, lîngă focul de tabără. Unul dintre companioni, beat cleşte, se ridică dintr-o dată: E Anul Nou şi pentru cîini! Şi nici una-nici două, trece pîrîul clătinîndu-se, cu o sticlă de şampanie în mînă. Ceva mai treaz decît restul amicilor lui, încerc să-l opresc, dar băieţii mă calmează. Şi da, stimaţi ascultători, fiara care rupea lanţul spre toată lumea ce încerca s-o hrănească (că ajunsesem să-i aruncăm oase cu praştia) se uită iniţial nedumerită la tip, uimită de atîta curaj, apoi minune: bea din sticlă şi îi linge şi mîna!
Petrecerea continuă pe aproximativ aceleaşi coordonate pînă cînd plecăm, pe 2 ianuarie: două vrăbiuţe îmbufnate, un motan integrat în gaşca rockerilor şi un Don Leoncio vrăjind altă Isaură.
Am google-it recent cabana, dar n-am mai găsit-o: a rămas în trecutul fără net.
(articol publicat în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de iarnă 2009, 11 noiembrie 2009)
Be the first to comment