Dacă ajungi vreodată prin Ploiești și nu știi ce să faci între două întîlniri din agendă, du-te la Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“. Ora aia petrecută acolo va trece repede și foarte instructiv.
Pentru că, deși în jurul tău sînt atîtea ceasuri, e foarte ușor să pierzi noțiunea timpului în unicul muzeu de acest fel din țară și din această parte de Europa. Înființat pe 6 mai 1963 de profesorul Nicolae Simache, în clădirea monument istoric construită în stil neoromantic, pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, pentru prefectul de Prahova Luca Elefterescu, muzeul s-a creat prin mutarea aici a unei expoziții permanente de la Palatul Culturii, constituită prin contribuția unui ceasornicar bucureștean care-și vînduse cu cîțiva ani înainte colecția de 55 de ceasuri Muzeului de Istorie din Ploiești. Ajunsă la aproximativ 300 de piese, la momentul inaugurării, colecția a fost îmbogățită, treptat, prin achiziții ulterioare (muzeul cumpără și azi exemplare valoroase). Pe lîngă că a nășit un muzeu inedit, profesorul Simache a și ajutat boierimea scăpătată să obțină pe ceasurile moștenire de familie de care era nevoită să se despartă un preț corect, comparativ cu cel mult mai mic oferit de amanet sau de piața neagră.
În interiorul stilat, restaurat relativ recent foarte aproape de ambianța aristocratică inițială, în sălile dispuse oarecum circular, ca pe cadranul unui ceas, poate fi urmărită evoluția instrumentelor de măsurat timpul, de la cele mai vechi, inventate încă din antichitate, clepsidrele și cadranele solare, continuînd cu cele medievale, lampa cu ulei sau lumînarea gradată care ardeau numărînd în același timp și orele nopții, pînă la cele moderne, mecanice, inventate odată cu introducerea resortului în mecanism (cele de turn apar prin secolul al XIII-lea, cele portabile, în secolul al XV-lea). Cel mai vechi exemplar al colecției e un ceas lucrat în 1544, la Blois, de formă cilindrică, cu două fețe – pe avers, ceasul propriu-zis, pe partea opusă, astrolabul pentru determinarea poziției aștrilor cerești și calcularea zodiacului; unul dintre cele mai valoroase exemplare este un ceas cu apă cu autonomie de funcționare de 24 de ore (dacă i se atașa și un ceainic, ar fi avut o dublă funcționalitate, de bătut ora ceaiului de la ora 5).
Și parada instrumentelor de măsurat timpul continuă: ceasuri de perete, cu pendul, ceasuri de voiaj, variante ale celor de masă folosite în timpul călătoriilor (Abraham-Louis Breguet, cel mai cunoscut orologier al tuturor timpurilor măsurate cu ceasul, inventează acest tip de ceas pentru campania lui Napoleon din Egipt – fiecare ofițer francez avea unul în dotare), cu carcase de bronz, de sticlă și funcțiuni din ce în ce mai complicate: calendar, sonerie, fazele lunii. Ceasuri de trăsură supradimensionate, cu carcasa introdusă în cutie din lemn, pentru protecție la șocuri și praf, pendule de salon, veritabile piese de mobilier, modele de epocă lucrate de meșteri din orașele transilvănene – Brașov, Făgăraș, Sibiu –, ceasuri de șemineu cu motive vegetale, zoomorfe, scene de vînătoare și decorații în bronzuri aurite sau de porțelan policrom, personalizate cu numele proprietarului și orașul de domiciliu, sisteme muzicale cu mecanisme foarte complexe și decorare specială (esențe exotice pentru carcase: intarsii din lemn de păr, de abanos), adevărate obiecte de artă.
De o atenție deosebită se bucură ceasurile-bijuterii și cele cu valoare memorială, achiziționate de la moștenitori sau de la cei cărora le-au fost dăruite de către proprietarii acestora, personalități istorice. Regele Carol I făcea cadou cîte un ceas, în semn de dojană, colaboratorilor săi apropiați care întîrziau, după modelul balcanic, la întîlniri; două dintre acestea au ajuns la Ploiești, unul cu portretul de tinerețe al suveranului și stema regală, un altul, decorat cu 152 de diamante, cu portretul la maturitate, coroana și cifrul regal. Lista celebrităților cu limbi e completată de ceasurile care au aparținut țarului Alexandru al II-lea, generalului Averescu, diplomatului Nicolae Titulescu, lui Alecsandri, Cuza, Kogălniceanu, Coșbuc, Sadoveanu, Aman. În vremurile vechi, ceasul era un lucru rar și foarte scump, destinat doar păturilor sociale privilegiate: ca să știi tot timpul exact cît e ceasul trebuia să vinzi o trăsură – echivalentul în epocă al mașinii de azi –, cam atît costa unul foarte precis. Era și încă mai este un obiect care-ți reflectă statutul social, un accesoriu care arată cît de bine îți merge în viață.
Există, desigur, și zona de curiozități: ceasuri cu monturi mai speciale, încastrate într-un breloc, într-o brichetă, în diverse instrumente (termometre, barometre), de formă piramidală, decorat cu simboluri masonice, cel de tip ștampilă, animatroane, ceasuri-tablou provenite din Germania și Austria, montate în ramă sau chiar în tablou. Dar și zona unora relativ des întîlnite prin locuințele românilor în vîrstă: ceasuri de Munții Pădurea Neagră, așa-numitele ceasuri transilvănene sau cu cuc, ceasuri de buzunar comandate special pentru România, cu gravuri în limba română, sau ceasornice CFR comandate în serii mari pentru clădirile gărilor sau peroane.
Pe finalul turului efectuat – cum altfel? – în sens cronologic, ești invitat într-un colț de salon de început de secol XX pentru o călătorie în timp de cîteva minute prin Ploieștiul de altădată, purtat de o videoproiecție tematică, un filmuleț care sugerează trecerea accelerată a timpului. Spre ieșire, mai ai de văzut micul atelier de ceasornicărie al unui manechin dotat cu toate sculele specifice meseriei și ultima sală dedicată cutiilor muzicale și istoriei lor tehnologice, de la cele cu cilindru și disc cu perforații pînă la fonograful lui Edison sau patefon. Exponate încă funcționale (că veni vorba, muzeul are relativ puține ceasuri funcționale, restaurarea lor fiind un proces foarte costisitor) – dovadă, automatul cu păpuși de bîlci care dansează dacă introduci moneda –, dintre care mai lipsesc doar flașnetele.
După cum arată clădirea și exponatele (ceasuri de valoare similară, produse de marcă Vacheron, Breguet, Patek-Philippe, mai pot fi admirate prin colecțiile muzeelor de referință din Germania, Franța, Elveția, țări cu tradiție în domeniul orologeriei), Muzeul Ceasului din Ploiești e un spațiu muzeal la standarde europene care trebuie neapărat văzut. În 2019, înainte de pandemie, peste 36.000 de vizitatori (din care aproximativ 20% străini) au lăsat aici cel puțin o oră din viața lor. Cei mai mulți au fost copii, care, pînă să știe cît e ceasul privind poziția limbilor de pe un cadran, l-au învățat butonînd ecranul telefonului.
(articol publicat în Cațavencii nr. 36/525 din 8 septembrie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment