Acțiunea episodului de astăzi se petrece într-o după-amiază senină de aprilie, în ziua concertului “The Wall” al lui Waters de la Arnhem. Al treilea, cel de luni seară, la fel de sold out ca și cele de vineri și sîmbătă. (În paranteză fie spus, să umpli de trei ori în patru zile un stadion-arenă de 26.000 de locuri a cîte 70 de euro bucata e o performanță la care nici măcar Hitler, vocalistul specializat în show-uri cu stadioane pline, nu cred că spera.) Pînă la întîlnirea cu Roger, there is time to kill today: în urma lui Cătălin și Florin, mă plimb absent prin oraș, căscînd gura la peisaj și ascultînd cu o ureche explicațiile confratelui Fons, amicul local jurnalist la un site olandez de turism. După ce scurta sesiune de sightseeing comentată cu lux de amănunte se încheie pe faleza Rinului, într-un loc cu vedere directă la celebrul pod din “A Bridge Too Far“, Fons propune să închidem oficial turul în cîrciuma sa preferată, Grand Café Arnhems Meisje, ca să ne dregem nițel vocile. Mai ales el.
Ajungem, deci, fix în centrul orașului, la cîteva zeci de metri de zidurile catedralei Eusebiuskerk, pe o terasă la care, la mesele vecine, se consumă doar cafea/cappuccino și ziarul local. La privirile noastre întrebătoare, Fons ne liniștește cu un gest scurt și sporovăiește ceva cu o tăntiță echipată într-un șorț verde, care se înființează rapid să preia comanda. Băieții își iau, la recomandarea lui, bere nemțească albă (Erdinger Weizenbier – 5,50 euro / 500 ml), eu aleg o belgiană strong (Westmalle Tripel, 9,5 % alcool – 3,50 euro / 330 ml).
Cu ocazia vizitei la toaletă (aflată în interior, la etaj), descopăr surprins un restaurant care arată într-un mare fel. Pentru o fracțiune de secundă, am senzația că am greșit ușa și am intrat într-o sală de muzeu – tapet sobru, tablouri vechi, mobilier elegant. Intru în vorbă cu barmanul și mi se prezintă o istorie pe fast-forward a clădirii: la începutul secolului al XVIII-lea era proprietatea unei familii foarte influente în epocă, pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea o agenție a băncii naționale olandeze; abia acum vreo sută de ani, după ce un notar și-a mutat sediul de aici, s-a transformat în ceea ce se vede, cu oareșce diferențe, azi. Foarte interesant. La noi, în arborele genealogic al unui restaurant sînt fie o alimentară comunistă, fie un en-gros care a dat faliment.
(articol publicat în Cațavencii nr. 7/136 din 19 februarie 2014)
Be the first to comment