Din Buzău, o iei la stînga spre Braşov, pe DN 10; în Sătuc, faci dreapta spre Berca; de acolo, urci vreo 10 km pe un drum bandajat pînă la satul Pîclele şi, gata, ai ajuns. Eşti în „Rezervaţia botanică şi geologică Pîclele Mici“ din Subcarpaţii de Curbură, unde în 1867, în urma unor prospecţiuni petroliere, francezul Henri Cognand descoperea, bouche bée, fenomenul vulcanilor noroioşi.
Acum să nu vă aşteptaţi la un cîmp de Vezuvii şi Etne: minivulcanii buzoieni au conuri de dimensiuni modeste, pînă în 3 m înălţime, formate de emanaţiile de gaze naturale care, trecînd printr-un sol argilos, au antrenat spre suprafaţă apă din pînza freatică amestecată cu argilă. Cele cîteva zeci de cratere, unele mai vîscoase, altele mai lichide, bolborosesc bule de nămol, gaze şi ţiţei în erupţii lente sau bruşte, magma noroioasă scurgîndu-se ca o pastă gri pe versanţii lini; odată solidificată, lava pare o mare încremenită, cenuşie, de crevase, nervuri şi ravene, în valuri din plăci solzoase, aride, cu aspect selenar. După o poză aici, poţi să zici că ai fost şi pe Lună.
La plecare, e recomandat ca, din Berca, să te întorci la E 85 pe malul celălalt al rîului Buzău pentru o escală scurtă în Pleşcoi. Scurtă, de doar cîţiva metri de cîrnaţi: merg cu must, ceva de groază.
(articol publicat în Cațavencii nr. 15 din 5 octombrie 2011 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment