După ce-ai văzut la statui cît să-ți ajungă pentru doi ani de vizitat expoziții de artă plastică, dacă ai timp să ieși cîteva ore din Skopje (nu mult, doar vreo 15 km, în direcția sud-vest), o idee turistică bună e să-ți programezi o excursie de o jumătate de zi la Canionul Matka. Pentru cei care n-au venit în Macedonia cu mașina personală, varianta cea mai ieftină de ajuns acolo este autobuzul traseului 60, o relicvă hîrbuită de prin anii ’50 care, în timpul mersului, tremură violent din toate încheieturile carcasei (roagă-te să nu-l nimerești șofer pe fanul lui Hamilton care ne-a dus pe noi acolo, pilotînd harabaua din care curgeau șuruburi pe drum în stil F1, cu motorul turat într-un asemenea hal încît nu ne auzeam nici măcar gîndind). Apropo de transportul în comun al capitalei macedonene: multe dintre autobuze sînt replici ale vechilor bus-uri londoneze roșii cu etaj, iar un card de călătorie asemănător celui bucureștean încărcat cu două curse costă 150 de dinari, aproximativ 11 lei. Cardul ăsta a înlocuit biletul de hîrtie pe la începutul anului și a venit la pachet cu un sistem de monitorizare a traficului care afișează pe panoul din fiecare stație în cîte minute îți vine autobuzul (în București, un eventual astfel de sistem s-ar bloca în orele de vîrf, calculînd mii de minute de întîrziere și afișînd un singur mesaj: „Ia metroul, nu mai aștepta ca boul!”).
În cam trei sferturi de oră de hurducături violente, după ce traversezi orașul spre periferie și treci prin suburbii vag familiare, niște decoruri de film co-producție Kusturica-Pintilie (cu poate un pic mai multe ruginituri și gunoaie în cadru decît versiunea pur românească), cobori la ultima stație, un loc în care Treska, afluentul rîului Vardar, a săpat în masivul muntos Vodno niște chei pe care cunoscuta publicație britanică The Guardian le-a clasat în Top 10 canioane europene. Macedonenii i-au pus rîului un baraj în cale, creînd artificial lacul cu același nume; imaginați-vă un fel de Cheile Bicazului inundate, după construirea unui parapet de beton la ieșirea dintre munți, fără șosea și tarabe cu suveniruri, dar cu bisericuță și restaurant lîngă debarcaderul de pe marginea golfulețului de la poalele versantului din dreapta, de unde pleacă o potecă ce trece prin minitunele săpate prin pereți de piatră, afundîndu-se adînc într-o rezervație naturală de protecție a florei și faunei locale (lilieci, fluturi diurni și nocturni, dintre care o parte nestudiați încă în detaliu de specialiști, patru specii de vultur), asortată cu zece peșteri mai scurte sau mai lungi (de la 20 la 176 de metri) și niște mînăstiri medievale cocoțate pe stînci deasupra canionului.
Noi n-am avut prea mult timp de explorat zona (ne-ar fi tentat o croazieră cu bărcuța la Peștera Vrelo – 400 de dinari), pentru că în aceeași zi trebuia să plecăm spre Ohrid. Am mers vreo jumătate de oră pe cărarea cu balustradă de țeavă de pe marginea lacului, pe granița între două lumi – în dreapta, munte, în stînga, apă –, și, înainte să ne întoarcem, am făcut popas pe o bancă îngropată în vegetație. Pauza aia de zece minute în care am ascultat natura – liniștea dintre ecourile țipetelor diverselor păsări, de aici și de dincolo, din păduricea crescută pe malul stîncos de pe partea cealaltă a lacului – m-a încărcat cu o stare specială, care a neutralizat atmosfera sonoră a claxoanelor orașului.
(articol publicat în Cațavencii nr. 14/297 din 12 aprilie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment