Am ajuns în Edinburgh într-o luni seară. Cu trenul, după ce găsisem, cu cîteva zile în urmă, cel mai ieftin bilet posibil: de ce să fi plătit peste suta de lire, în gară, înainte de plecare, dacă, off-peak, un bilet Manchester-Edinburgh poate fi cumpărat, anticipat, online, cu numai 17,70 lire? Vagonul ticsit cu navetiști cu care am plecat din Manchester, pe la 5 p.m., l-am schimbat în Preston cu un compartiment de Intercity Virgin aproape gol, care, pînă la Edinburgh, a gonit pe cîmpuri populate de animale libere (oi, vaci, cai; am văzut și o căprioară, parcă) și a oprit doar în cîteva stații mai importante. Pe la 8,30 coboram în Waverley, gara principală a Edinburgh-ului aflată la granița dintre Orașul Vechi și cel Nou. (Relativ nou: a fost construit pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd municipalitatea a constatat că în cel vechi lumea se cam călca pe bombeuri.) Dintre toate clădirile luminate, cea care atrage magnetic privirile e Edinburgh Castel, fortăreața pe care o recunoști rapid, fără s-o fi văzut vreodată.
A doua zi dis-de-dimineață, m-am ridicat din patul de la Caledonian Backpackers și am plecat să văd orașul și pe lumină. Să vizitezi un conglomerat de ziduri și turnuri medievale construit pe coline, dispus pe mai multe niveluri unite prin poduri și pasarele, e o experiență pe care trebuie s-o trăiești neapărat pedestru. Plecînd de la hostel, am traversat Princes Street Gardens, parcul din inima orașului, spre Old Town și Royal Mile, strada care urcă de la moderna clădire a Parlamentului scoțian (inaugurat în 2004; intrare liberă, după ce treci de un control amănunțit, ca la aeroport) și Palatul Holyroodhouse (inaugurat în 1513; reședința scoțiană oficială a Reginei) la Edinburgh Castel. Exact atît ai de mers, de la un capăt la altul, o milă. Regală, pentru că ăsta era drumul pe care Majestățile Lor îl foloseau ca să se deplaseze între palate. Royal Mile e un furnicar de turiști curioși și artiști stradali care jonglează cu făclii sau cîntă la cimpoi în fața magazinelor cu suveniruri scumpe (un kilt – 50 de lire, o sticluță de whisky de 100 ml – 9 lire). Chiar mă gîndeam că, după ce recitisem în vară Trainspotting, romanul localnicului Irvine Welsh inspirat din fapte reale, întîmplate în Edinburgh, m-am trezit încercînd să identific pe stradă un Spud sau un Sick Boy, dar am dat peste cu totul alte personaje. Un veteran în scaun cu rotile, acoperit de decorații, de exemplu, care cerșește demn într-un microfon, povestind trecătorilor prin ce-a trecut în război.
Edinburgh-ul se vede de sus și din diverse unghiuri nu numai de pe esplanada din fața Castelului (la care am ajuns chiar cînd poarta imensă se închidea; oricum, cred că mă gîndeam de două ori pînă să donez 16,50 lire ca să-l văd și din interior), ci și de pe celelalte coline. De pe Calton Hill, ai vizibilitate 360°; spre oraș, spre portul Leith, spre dealurile înverzite din afara Edinburgh-ului. Fost loc de execuție publică în secolul al XVII-lea, Calton Hill e acum un loc de promenadă cu cîteva monumente, un observator, un turn ale cărui trepte pot fi urcate pînă în vîrf, după ce lași 4 lire la ușă. Pozele făcute de aici sînt fabuloase.
Dacă ai timp să ieși din oraș, mai aproape, pînă la faimoasa Rosslyn Chapel din Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown (45 de minute cu autobuzul – 9 lire intrarea), sau mai departe, la Loch Ness (o excursie de o zi pleacă de pe la 42 de lire de persoană; croaziera pe lac se plătește separat), nu ezita. Chiar dacă motivul pentru care locurile astea sînt celebre e inventat, cel puțin rămîi cu amintirea unui peisaj scoțian de țară, as seen in Braveheart.
P.S. Despre istoria Edinburgh-ului și a Scoției, mai multe într-un material special dedicat muzeelor orașului, pe catavencii.ro.
(articol publicat în Cațavencii nr. 46/226 din 18 noiembrie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment