Început de septembrie. Final de excursie în Germania: aveam bilet de întoarcere de la Dortmund la o cursă low-cost rezervată cu vreo lună jumate în avans, găsisem pe site-ul de prieteni ai călătorilor o gazdă pentru două nopți și îmi programasem să vizitez orașul.
Doamna Ulli
Ca oaspete al unei nemțoaice guralive de 45 de ani, căsătorită vreo zece ani în State (de unde s-a întors, după divorț, cu o fiică adolescentă rebelă, sictirită de stilul de viață european și cu gîndul la cel american), ușor supraponderală și nevorbită, n-am prea avut de ales: eram ascultătorul ideal, prins în capcana politeții față de gazdă. Mi-a povestit toată viața ei în primele zece minute, apoi, după ce mi-a mai zis-o o dată, in extenso, a tăcut cîteva secunde și, văzînd că nu ocup teritoriul lăsat liber, m-a întrebat curioasă despre România. Drept răspuns, i-am făcut cadou un DVD cu poze, muzică și filmulețe românești (am cîteva discuri dintr-astea tot timpul la mine, cînd călătoresc), dar să nu credeți că am scăpat așa ușor… După o listă interminabilă de întrebări, punctate de răspunsurile mele scurte, a dispărut o vreme în bucătărie, ca să pregătească niște taco pentru cină, nu înainte de a se interesa care e mîncarea mea preferată. Ei, da: cum sună, în engleză, ciorbă de burtă, fasole bătută cu cîrnați de casă și gogoșari la oțet sau pui la ceaun cu mujdei și mămăliguță? Tripe soup, Whipped beens with sausages and peppers in vinegar or Boiled/fried chicken with garlic sauce and polenta? (Da, cam așa ceva) Se pare că a sunat foarte neașteptat pentru ea, neavînd așa ceva prin frigider, pentru că discuția s-a mutat imediat înapoi, la ultima temă interesantă: Dracula, was he real or not?
Dortmund: tînărul muncitor, verde și ieftin
Sîmbătă. Zi superbă de început de toamnă pe banca din fața blocului doamnei Ulli, în piațeta cu statui de bronz lîngă fîntîna arteziană. Deși puteam să împrumut o bicicletă, am ales să plec pe jos spre centru (aflat cam la vreo cinci kilometri), trecînd printr-un parc imens și pe lîngă cel mai mare stadion al Germaniei, pe care joacă Borussia Dortmund: Westfalenstadion, capacitate 82.932 spectatori, construit pentru Cupa Mondială găzduită de nemți în 1974.
Distrus aproape complet în cel de-al doilea război mondial, Dortmund e un oraș tînăr, cam fără identitate, rămas fără aproape nici o clădire mai veche de 65 de ani. Iar cele care totuși mai există, a trebuit renovate aproape în întregime. Centru industrial important de prelucrare a materiilor primare în bazinul Ruhr-ului, cu minerit extensiv, rafinării și metalurgie grea, e un fel de Petroșani, Ploiești și Galați la un loc, dar care respiră adînc, avînd cea mai mare suprafață de verdeață pe cap de locuitor din Europa: mai mult de jumătate din oraș e înecat în vegetație – păduri, spații verzi, parcuri.
În centru, de lîngă bisericile recondiționate Reinoldikirche și Marienkirche, cam singurele rămășițe de arhitectură medievală, începe artera pietonală construită fix pe fosta rută comercială hanseatică Hellweg (Drumul Sării), coridorul între est și vest, de la Rin la Ruhr, folosit încă din zorii Evului Mediu ca o autobahn avant-la-lettre.
Intrat într-un “Bierhäuse”, îmi savurez berea la o masă cu vedere spre spectacolul străzii. Lumea se plimbă agale, face shopping prin magazinele din beton și sticlă, pline cu electronice, bijuterii, cărți, încălțăminte, haine. Că veni vorba de haine: nemții nu se încurcă cînd fac reducere – la ieșirea din sezonul de vară, tricouri și cămăși de 10-15 euro erau la ofertă la 1 (un) euro! Ghinion: n-aveam loc nici pentru un ac în bagajele burdușite, care și așa au rupt cîntarul de la check-in…
Băneasa
Duminică. Traversez strada din fața aeroportului și fac greșeala să mă uit în jos: pantofii care n-au văzut fir de praf timp de aproape o lună, acum parcă sînt văruiți. Bine am venit acasă!
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 44/983 din 3 noiembrie 2010)
Be the first to comment