Am ajuns în Copenhaga, venind de la Hamburg, pe la prînz, într-o zi senină și rece. După ce am găsit cu greu un loc de parcare în centru, am început turul orașului cu o pauză în Rådhuspladsen, Piața Primăriei. O oază de calm între două bulevarde năucite de trafic: zonă de promenadă, bănci, terase, tonete de hotdogs și înghețată. De aici, poți s-o iei pe Vesterbrogade spre celebrul parc Tivoli sau, invers, pe Frederiksberggade și artera pietonală Strøget, un fel de Lipscani ceva mai aglomerat și mai cosmopolit. Sau, renunțînd la lectura indicatoarelor cu nume imposibile, de fracturat limba, să te plimbi pur și simplu, pe unde vezi cu ochii. Și cam ai ce vedea: străduțe pavate impecabil, cu piațete și statui vechi, canale pe care se dau vaporașe și bărci cochete, clădiri multicentenare. Noi am ajuns, dînd voios din picioare, la Christiansborg (sediul Parlamentului danez), la Børsen (clădirea fostei Burse), la Amalienborg (reședința familiei regale). Și la muzeul Guinness World Records, unde o sesiune de vizionat tot felul de tîmpenii “Cel/cea mai…“ e 59 de coroane daneze (1 euro = 7,50 DKK). Thanks, but, no, thanks!
Băi, nene, cum spuneam și în titlu, dacă nici Copenhaga nu e capitala bicicliștilor, nu știu care ar mai putea fi… Amsterdam, să zicem, dar acolo le-am văzut mai mult parcate, pentru că gașca nu se grăbește nicăieri; e mai pe chill, așa – nu face gesturi bruște ca să nu intre în panică. Aici, benzile dedicate cicliștilor sînt pline tot timpul, 24/7, de parcă în fiecare zi e Turul Danemarcei. Lumea face naveta la muncă sau la școală pe două roți, chiar dacă n-are bicicletă: cu o monedă de 20 de coroane, dezlegi una de la standul cu biciclete comunitare, încaleci pe ea și te duci unde ai treabă; acolo o parchezi la standul cel mai apropiat și îți recuperezi bănuțul. Și în București au încercat unii sistemul ăsta, dar nu le-a prea ieșit; ar funcționa doar dacă s-ar pune pedale la cărucioarele din supermarketuri.
În căutarea celebrei sirene (nu te crede nimeni că ai fost în Copenhaga, dacă nu-i faci o vizită), am nimerit, într-un tîrziu, și în parcul Churchill din zona portului. Care are lac și insuliță fortificată, cu biserică și moară de vînt, fostă pușcărie/garnizoană: Kastellet. Acum e cam pustiu și, semn că vremurile nu mai sînt atît de belicoase, o mină marină care, odinioară, era spaima marinarilor a fost degradată la rangul de coș de gunoi. Mica Sirena, Den Lille Havfrue, coborîtă din basmul lui Andersen pe malul apei, tocmai în capătul falezei, e fix ce zice numele că este: o statuie mică, ofilită, călare pe un bolovan, pe care o cauți de înnebunești pînă dai de ea, ca să te întrebi, apoi de ce e atît de celebră.
P.S. Despre întîlnirea cu Christiania și boemii ei, într-un episod viitor.
(articol publicat în Cațavencii nr. 3/132 din 22 ianuarie 2014)
Be the first to comment