Acum, c-am jucat și meciul luzărilor, cu Slovacia, al celor opriți din drumul spre SUA, Mexic și Canada pe partea de-acasă a barajului, nu ne-a mai rămas decît să trecem de la fotbal la turism – cum s-a întîmplat și la Istanbul – și să ne calculăm șansele de calificare la turneul final al unui campionat mondial de gătit. Dacă de micii, sarmalele și plăcintele noastre poale-n brîu eram lămuriți, nu prea știam nivelul gastronomic al gazdelor din Vysoké Tatry / Tatra Mare, unde, după ce te dai jos de pe schiurile pîrtiilor locale, foamea te împinge să încarci înapoi caloriile arse.
Așa că asta am făcut noi, cei șase jurnaliști români ajunși prin restaurantele din Tatra Mare: comparații și evaluări culinare, la fiecare masă a press trip-ului slovac. Mai întîi, în Poprad, capitala regiunii. Pentru că eram cazați la hotelul Aqua City, primul prînz în efectiv complet, și cu colegii veniți de la Budapesta, s-a consumat în salonul privat de la etajul 1, cîteva trepte mai sus de sala de mese în care mîncau restul clienților. Un fine dining de Champions League-ul bucătarilor: din cele două-trei opțiuni ale fiecărui fel, am ales o supă de roșii cu mozzarella și o porție de somon fumé cu gofre din spanac și cremă de brînză. Delicios și servit ireproșabil, de patru stele veritabile, ca și hotelul.
În liga restaurantelor slovace există și jucători străini, aveam să constatăm încă din prima zi, cînd, după transferul auto de la aeroportul din Cracovia și check-in, ni se rezervase o masă la Pho King. Bistroul vietnamez din centrul orășelului, situat într-o intersecție, la parterul unei case cu etaj și ușă pe colț, chiar vizavi de berăria cu muralul-remember în care un tanc sovietic intră în Praga, pe 21.08.1968. Ortografiat pe fațadă, pentru o poantă ușor riscantă, PHOking good, e un lanț cu restaurante deschise din Asia și State pînă în vestul și nordul Europei. În zona noastră, cea a foștilor colegi de cantină comunistă, cele mai multe sînt în Polonia, apoi în Cehia, Slovacia și Ungaria. Localul, amenajat minimalist, între niște ziduri de cărămidă netencuită, a fost făcut, parcă, în fugă, în ton cu specificul locului: vii aici să mănînci rapid, în pauza de masă de la birou, nu să stai la mese lungi cu toată familia. În timp ce echipa de tineri asiatici bucătărea, veselă, în open space-ul de dincolo de tejghea, separat, pe o latură, de peretele de sticlă ca o vitrină, tanti de la casă nu mai prididea să le ordone comenzile, indicate de fiecare dintre noi de pe foaia de carton laminat ce ținea loc de meniu. Pentru mine, chua cay, o fiertură condimentată de muguri de bambus cu ceapă verde, și bo beef, tăiței din făină de orez cu fișii de carne de vită și legume la wok. Un prînz OK pentru papilele bucureșteanului flămînd, dar, fără îndoială, inacceptabil pentru mamaia de la țară, neobișnuită cu gustul felurilor gătite mai mult raw, ca să nu se distrugă vitaminele din ingrediente.
Care bunică ar aprecia, desigur, mîncărurile de la Furkotka, restaurantul cu specific tradițional local din stațiunea Strbské Pleso, un fel de Bușteni slovac mult mai curat și mai liniștit, fără traficul auto de pe DN 1. Interiorul, ca de cabană alpină, decorat cu poze alb-negru, legitimații de concurs, cupe, diplome, medalii și schiuri pînă și pe tavan, e completat cu un colț gen camera copiilor, cu jocuri și jucării colorate, unde îi poți parca plictiseala și nerăbdarea juniorului pînă vi se aduce comanda. La noi a venit relativ rapid, poate și pentru că ni se pregătise un meniu fix pentru tot grupul: o supă de varză cu ciolan afumat extra-grasă (în care, înainte s-o trimită chelnerului, ca să fie sigur că n-a greșit rețeta, chef-ul mai pusese o lingură de smîntînă) și, la felul principal, domáce pirohy so smotanou a slaninkou, niște colțunași cu brînză și jumeri, plus smîntîna aferentă. Adică spaima nutriționiștilor, o bombă calorică detonată în stomac care ne-a urcat colesterolul pînă la cer.
Aproape la fel de consistent am mîncat și la restaurantul montan Panorama din Skalnaté Pleso, stația de plecare a telecabinei spre Vîrful Lomnicky – un mini-mall la altitudinea de 1.750 de metri cu terasă de belvedere, bar, cafenea, magazin de suveniruri la parter și sală de mese cu linie de autoservire la etaj. La recomandarea Luciei, reprezentanta gazdelor, mi-am luat cesnacika, o supă de usturoi cu crutoane, un șnițel vienez cu cartofi și o bere slovacă Zlaty Bazant, meniul cel mai potrivit pentru energia necesară munțomanului de Tatra Mare. Chiar dacă trișasem și urcasem pînă acolo cu telegondola.
În concluzie, bucătăria slovacă, cumva similară celei de prin Ardeal, se califică la turneul final. Și va fi în grupă cu noi, ăștia care mîncăm bine. Nu numai bătaie la fotbal.
(articol publicat în Cațavencii nr. 13/756 din 1 aprilie 2026 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment