Cînd te reîntorci într-un loc pe care l-ai vizitat o singură dată, cu foarte mult timp în urmă, ai o emoție specială, ca la întîlnirea cu un prieten vechi pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme. Nu știi la ce să te aștepți, ce-o să mai recunoști din cel de-atunci, cît s-a schimbat și cît a mai rămas din ce-a fost ca să se potrivească cu cel din amintirile tale, cel din memoria afectivă a unui turism nostalgic.
Cam la chestiile astea mă gîndeam, intrînd în Bratislava, după 16 ani, în timp ce MS Diana trecea pe sub podurile peste Dunăre ale orașului și acosta lîngă cel mai mare dintre ele, cel cu restaurant în formă de farfurie zburătoare pe un pilon, inaugurat în 1972. Venit de data asta pe apă, cu vasul croazierei dunărene Orșova-Viena (în septembrie 2006, ajungeam de la București, prin aer, și plecam spre capitala Austriei pe șine), mi se oferea fericita ocazie să fac update imaginilor trecutului, pentru că, exact ca la Belgrad sau Budapesta, la mal, ne așteptau autocarul și ghidul local al turului de oraș. Aici, un Isuzu alb de vreo patruzeci și ceva de locuri și Juraj, simpaticul slovac care ne-a povestit cîte ceva despre Bratislava, în timp ce ne-o și arăta, de pe roți sau de pe picioarele personale.
Dintre toate clădirile vizionate pe geam, ministere, muzee, bănci, galerii de artă, am mai recunoscut doar catedrala Sf. Martin (o biserică de sfîrșit de secol XIV cu o coroană de 1,2 metri placată cu șapte kilograme de aur pe acoperiș, care, timp de trei secole, a fost locul de încoronare a regilor maghiari), palatul Președinției, fosta reședință a contelui Anton Grasalkovič, un fel de consilier privat – adică, de alcov –, al reginei Maria Terezia (la arteziana din față, am făcut prima poză în Bratislava, așteptînd-o pe tipa de pe Couchsurfing la care am dormit o noapte) și cea mai veche universitate, Academia Istropolitana, fondată de Matei Corvin, în campusul căreia băusem niște beri cu Eusebiu, camaradul de drum de atunci.
Pe dealul Slavín (poreclit al lui Napoleon, fiindcă celebrul împărat francez a pus de-o tabără aici, în timpul asediului Bratislavei), locul primei opriri a autocarului, nu ajunsesem în 2006. Strada îngustă, care urcă în serpentine, pe lîngă casa fostului președinte Alexander Dubček, liderul Primăverii de la Praga, reședințe de ambasade și vile de oameni foarte bogați, cu valoare de piață exprimată printr-o cifră divizibilă cu 2 și șase zerouri în euro, se oprește aproape de vîrf, la memorialul și cimitirul miilor de soldați sovietici rămași definitiv aici în cel de-al doilea război mondial – Slavín, un monument ridicat în superbul stil stalinist. Ostașul cu steag în mînă de pe obeliscul de 42 de metri înălțime se uită fioros spre orașul de sub el și la colina din apropierea Dunării, cea a Castelului, care, cu cele patru turnuri ale sale, unul în fiecare colț, pare o masă răsturnată. Fix acolo, lîngă Parlamentul slovac (care arată tot ca o cantină studențească a anilor ‘80, cum mi s-a părut și atunci), la Castel, am coborît a doua oară din autocar, ca să vedem aceeași Bratislava de sus, dar din alte unghiuri.
Pe lîngă traseul clasicei plimbări pe pietonalele centrului istoric (aproximativ, tot ăla pe care mi-l aminteam, cu magazine și restaurante în culori mai șterse, ca în pozele vechi), Juraj ne-a dus și pe unde doar un localnic știe, locuri nedibuite data trecută: la Biserica Albastră, o bijuterie arhitectonică cu nuanțele azurii ale unui Voroneț slovac pierdut printre blocuri; în gangul unei clădiri din orașul vechi, pe zidul căruia a rămas marcat nivelul maxim al Dunării de la inundația din februarie 1850; în piața fotografiei memorabile, una dintre cele o sută cele mai cunoscute din lume, în care, pe 21 august 1968, în timpul invaziei armate a URSS în Cehoslovacia, un nene în pijama descheiată, la pieptul gol, se ceartă cu un tanc sovietic.
Din prezentarea lui Juraj am mai reținut cîteva informații interesante:
*Slovacii se laudă cu o mare tradiție în producția de vinuri, începută încă din secolul III î.Cr, pe timpul celților. Niște sticle de Chateau Paludaj (unul dintre cei mai mari producători vini-viticoli ai țării) s-ar fi găsit și pe Titanic, cică. Goale, semn că pasagerii au chefuit strașnic, în timp ce lăutarii le cîntau de inimă albastră. Prohodul. Oricum, ori că se fac prea puțini hectolitri, ori că lumea e prea bețivă, producția locală de vinuri e insuficientă, apelîndu-se la importuri pentru a acoperi cererea. Vești bune pentru românii care fac destul vin ca să dea și la alții.
*Printre localnici e considerat mare fiță să te dai la cină cu restaurantul rotitor al turnului TV de 196 de metri înălțime din zona studiourilor Koliba, unde, în colaborare cu case de producție hollywoodiene, s-au filmat de-a lungul timpului mai multe blockbuster-e. În 1996, Spielberg turna pe străzile Bratislavei The Peacemaker, păcălindu-i pe George Clooney, Nicole Kidman, Marcel Iureș și pe spectatorii din sală că se află la Viena.
*La baza dealului, în zona rîpei cu boschete, buruieni și vedere la Dunăre pe lîngă care urcasem spre Castel, în 2006, e în plin proces de construcție un cartier rezidențial cu apartamente de 10.000 de euro metrul pătrat. Piața imobiliară a capitalei Slovaciei s-a dublat în ultimii patru ani, dar întrebarea e cine-și mai permite să cumpere, dintr-un salariu mediu brut de vreo 1.200 de euro. Un profesor sau o asistentă medicală, care cîștigă sub o mie de euro pe lună, ar avea suficienți bani doar pentru apartamente de doi metri pătrați.
(articol publicat pe catavencii.ro, 12 ianuarie 2023)
Be the first to comment