După ce anul trecut ne-am plimbat pe lîngă casele satului românesc, în village break-urile autohtone provocate de pandemie, să pătrundem și în interiorul lor, deschizînd ușa caselor memoriale ale personalităților noastre artistice care-au crescut în lumea rurală, într-un cult-turism foarte necesar. Un turism cultural de recuperare a valorilor naționale și de educare a spiritului cunoașterii, pe parcursul căruia ne vom antrena mușchii intelectuali în tentativa de a afla cine au fost și cum au trăit oamenii respectivi, care era viața lor dincolo de opera din manualele școlare în care sînt zeificați.
Și care-ar fi fost cea mai potrivită gazdă pentru prima vizită la domiciliu, dacă nu Ion Creangă (1837-1889), bunul prieten al recent aniversatului Bădie Mihai, cel care l-a încurajat să ia pana de gîscă în mînă și să scrie poveștile sale nemuritoare? Iată-ne, deci, la prima sa casă, cea părintească a copilăriei din amintirile năzdrăvăniilor lui în Humulești (actualmente cartier periferic al orașului Tîrgu Neamț), un obiectiv turistic de Săptămîna Altfel și de lecție deschisă de literatură română veche pentru elevii excursiilor cu clasa. Și nu numai.
Dincolo de gardul împletit din nuiele care delimitează ograda de fosta uliță transformată în șosea e casa ridicată de bunicul dinspre tată, Petrea Ciubotarul, în 1830. Aici a fost acasă pînă la plecarea la seminarul de la Iași, pentru unul dintre clasicii literelor românești, cînd era la vîrsta scaldei, furatului de cireșe și prinsului de muște cu ceaslovul (nu de vloggeri, cu tableta, ca puberii prezentului), Nică al lui Ștefan al Petrei, cum l-au știut toți megieșii săi din sat și toate generațiile de școlari ale ultimului veac.
Bustul la maturitate al fostului locatar privește duios către căsuța simplă din lemn lutuit cu acoperiș din draniță, șopron și prispă pe trei laturi. O încăpere scundă cu podea de pămînt, tindă și cămară – asta a fost locuința copilului Creangă, a părinților săi și a celor patru frați și trei surori. Un apartament modest de o singură cameră pentru zece suflete, în care soba, patul, lada de zestre, lavița, măsuța joasă și rotundă cu scăunele, ceva veșminte populare, ștergarele, opaițul, candela și icoanele, plus plugul, grapa și vita de afară, erau cam toată averea unei familii de țărani de mijloc de secol XIX.
Muzeu de stat din 1951, casa are din 2004, peste gard, la vecini, o rudă prin alianță: expoziția tematică privată care-a umplut curtea cu personajele poveștilor lui Creangă (diorame cu capre cu trei iezi, lupi, urși păcăliți de vulpi, cocoși, punguțe cu doi bani, pupeze din tei și alte butaforii colorate) și interiorul clădirii cu obiectele unui minimuzeu etnografic al vechiului sat moldovenesc. Printre manechinele în opinci și costume populare înțepenite pe lîngă diverse scule domestice sau obiecte folosite în gospodăria trecutului (războaie de țesut, fiare de călcat cu cărbuni, putineie, ceaune de mămăligă, străchini, ulcele, coșuri de răchită, măști pentru sărbătorile de iarnă), întreaga recuzită a povestirilor sale, pot fi văzuți și Nică, ajuns cu colindul la preotul satului, alături de tovarășii lui de joacă, Smărăndița, pregătită sufletește să încalece calul bălan al Sfîntului Nicolae, sau fata moșului cea harnică și cuminte, care toarce lînă, în loc să stea pe Insta sau pe TikTok, ca mai toate humuleștencele moderne.
Creangă își petrece eternitatea într-un cimitir ieșean și în manualele de literatură română (în dubla sa calitate, de scriitor și de fost învățător autor de abecedare), dar casa copilăriei sale e încă vie. Poate nu-i mai atrage pe juniorii lui 2021 crescuți cu un ecran în mînă, însă sigur îi bucură pe cei care-i aduc aici, părinții și bunicii lor care-și amintesc nostalgic lecturile și vremurile copilăriei.
(articol publicat în Cațavencii nr. 3/492 din 20 ianuarie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment