Sîmbătă dimineață a fost momentul centrului istoric al capitalei județului, Piatra Neamț, să atragă ochii curioși ai excursioniștilor și lentilele camerelor lor foto. Nu numai exteriorul, ci și interiorul uneia dintre clădirile fostei Curți Domnești, în care este cazat Muzeul Culturii Cucuteni, o civilizație preistorică europeană (aproximativ 5000-3500 î.Chr.) care a ocupat un larg areal, actualmente teritoriu al (nord-estului) României, Moldovei și (sudului) Ucrainei. Săpăturile arheologice de la Poduri, județul Bacău, Țolici, județul Neamț, Păuleni-Ciuc, județul Harghita ș.a. au produs aici o recoltă bogată de vase și obiecte de cult ceramice cu reprezentări antropomorfe și zoomorfe în alb-negru-roșu. Tricolorul cucutenienilor poate flutura mîndru și azi în vitrinele muzeului: oamenii ăștia foloseau o tehnologie atît de sofisticată pentru vremea lor, încît nici măcar meșterii olari ai zilelor noastre n-au putut reproduce, cu mijloace artizanale, calitatea ceramicii cucuteniene. Subiect de Ancient Aliens, pe History.
După lecția de istorie antică locală s-a trecut la cea de geografie contemporană locală, pe parcursul drumului pînă la Lacu Roșu. Care, de fapt, e mai mult verde – reflexia în apă a pădurii de conifere ce-l înconjoară –, din orice unghi l-ai privi, în plimbarea tremurîndă de pe mal (temperatura de aici e mai mică cu cel puțin 5 grade față de cea din oraș). De la ultima mea vizită, acum vreo zece ani, nu s-a schimbat nimic: aceleași cîteva bărci, pe care le poți închiria pentru o scurtă croazieră pe lac, aceeași terasă la care poți să bei o palincă de încălzire. Ceva s-a schimbat totuși, chiar dacă nu vizibil: lacul s-a redus, prin depunerea de aluviuni (de la crearea sa, prin alunecarea de teren a unui versant al muntelui Ghilcoș, în 1837, a pierdut cam jumătate din volumul de apă și fenomenul se accelerează, zice o tablă de pe un stîlp, lîngă debarcader). Dacă nu se iau nici un fel de măsuri de decolmatare, turiștii anului 2116 se vor plimba aici prin Poiana Roșie.
Au urmat două popasuri scurte (ca intenție): unul în Cheile Bicazului – am părăsit microbuzele într-o serpentină, printre pereți înalți de stîncă, cu ochii pe sus, după capre negre sau flori-de-colț (mai exact, panou cu Vă rugăm nu cumpărați flori-de-colț!), ca să ne întîlnim cu ele cîteva sute de metri mai jos, veseli, tot atîția cîți am plecat, fără ca cineva să-și fi rupt gîtul sau să fi fost călcat de vreo mașină între timp. Celălalt, la Barajul Bicaz, unde nu-i de vizitat mare lucru (ai văzut un baraj, le-ai văzut pe toate). Adică, pardon, e foarte mare lucru: beton adunat într-un loc cît pentru blocurile unui întreg oraș.
Deși ceasul avea limbile aliniate pe verticală, era deja întuneric beznă, cînd am ajuns în Vînători-Neamț, la Schitul Vovidenia. Eram așteptați de părintele custode al muzeului memorial Sadoveanu, pentru o prezentare specială, la fix 136 de ani de la nașterea marelui scriitor, călător, vînător și pescar (100+ romane și nuvele, 100+ kilograme, 1.000+ localități românești vizitate, 1.000+ victime pescuite/vînate), în casa ctitorită în 1937 de fostul său coleg de școală Visarion Puiu, pe cînd era mitropolit al Bucovinei, devenită reședință de creație și odihnă a lui Sadoveanu, după 1947. Mobilier vechi, un pian, tablouri, fotografii, fragmente de manuscris, cărți și articole publicate, haine și obiecte personale, unelte de pescuit și arme de vînătoare; cam astea sînt decorurile poveștii vieții unui scriitor care, spre deosebire de alți confrați fugăriți în exil de regimul comunist, a ales să-l lucreze din interior. Din interior-sus, din poziția de președinte al Adunării Deputaților și membru al Prezidiului provizoriu al RPR.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 46/277 din 16 noiembrie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment