Dacă ajungi seara în Barcelona fără să ai habar unde vei dormi la noapte, cea mai bună idee e să întrebi un polițist unde e cel mai apropiat alberg (hostel). Este o metodă verificată personal: urmînd indicațiile bătrînelului în uniformă de la ieșirea din gara Estacion de Sants, am mers cam un sfert de oră pe Carrer de Numancia și am ajuns la hostelul Pere Tarrés. Cam scump (25 euro / locul în camera de zece paturi), însă oarecum justificat – era sîmbătă, iar orașul gemea de turiști. Nu că n-ar fi la fel și în restul săptămînii, dar în week-end e apogeul nebuniei: toată lumea bea, cîntă și dansează non-stop, pînă tîrziu în noapte.
A doua zi dimineață, după micul-dejun (inclus în preț) la împinge-tava de la parterul hostelului, luam de la intrare harta pe care recepționerul de serviciu încercuise amabil locurile must-see și îmi începeam plimbarea de duminică prin Barcelona.
Bineînțeles că, odată ajuns aici, prima chestie pe care o auzi e că genialul arhitect Antoni Gaudí (1852-1926) a fost om al locului și a executat prin oraș o mulțime de lucrări faimoase. Așa că am ieșit în Avinguda Diagonal, bulevardul aflat în apropiere, care m-a dus pînă la două dintre operele lui: la Casa Milà (o clădire cu colțuri rotunjite, ce-ți amintește de căsuța de turtă-dulce din basmul cu Hänsel și Gretel) și la simbolul orașului – imensa, încă neterminata, înconjurata de macarale, catedrală Sagrada Familía. După ce-am căscat gura pe toate părțile la grandioasa construcție făcută parcă din oase (ajungînd și în interior prin intrarea laterală, a credincioșilor, driblînd astfel coada kilometrică din față), am făcut dreapta spre centru, am trecut de Arc de Triomf și am oprit nițel la Palau de la Música Catalana – sala de concerte în care se cîntă diverse, de la clasică la pop și flamenco, dată în toate ghidurile drept exemplu al arhitecturii, culturii și muzicii catalane.
Apoi, n-au mai fost decît cîțiva pași pînă pe La Rambla, celebrul bulevard pietonal străjuit de copaci, care pleacă din Plaça de Catalunya și se varsă în Port Vell, Portul Vechi, pe lîngă insula sensului giratoriu unde statuia lui Cristofor Columb cocoțată pe o coloană arată cu mîna spre mare. Aglomerată tot timpul, zi sau noapte, La Rambla e un fel de bîlci de Ferentari ceva mai spălat, în care dai la tot pasul peste întreprinzători de alba-neagra și hoți de buzunare, street-performer–i cu cele mai ciudate butaforii (de la somptuoase costume medievale la monștrii din Aliens), florari, vânzători de păsări și, desigur, mii de turiști fraieri, numai buni de muls de către toți cei pomeniți, precum și de patronii și chelnerii cafenelelor și restaurantelor de fiță, care te invită mieros înăuntru. Am trecut, deci, rapid de golăneala asta ca să ajung la altă Ramblă: Rambla del Mar, pontonul de pe malul mării amenajat pentru promenadă, pe care există și-un mall – Maremagnum, cu cel mai mare aquarium din zona mediterană, și-o telegondolă, care survolează portul între turnurile Torre Jaume I și Torre Sant Sebastià. Ce mai, un mamaiot s-ar simți în elementul lui pe-aici…
Așa că am făcut cale întoarsă spre Ciutat Vella, Orașul Vechi, pentru a bîntui prin inima cartierului Barri Gotic: am studiat atent fragmentele de zid roman din Plaça Reial (Capitala Cataloniei o fi fost întemeiată, cum spune legenda, de cartaginezii lui Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal, dar romanii au fost cei care au construit aici, trainic, castrumul Barcinum), am intrat prin poarta Santa Eulalia a Catedralei, în curtea interioară cu palmieri și magnolii, printre care se plimbă agale treisprezece gîște, am luat la pas străduțe înguste spre Muzeul Picasso. Într-un tîrziu, traversînd Ciutadella Park pe lîngă Parlamentul Cataluniei și grădina zoologică, ajungeam și pe plaja Barceloneta, pentru o baie scurtă, de seară, în Mediterana.
Cam ăsta ar fi rezumatul duminicii mele barceloneze. Lipsește doar meciul de pe Camp Nou. La care n-am fost, pentru că, la momentul ăla, Guardiola și băieții lui erau plecați, și ei, în vacanță.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 36/975 din 8 septembrie 2010)
Be the first to comment