Ce alegi: pilula roşie sau pilula albastră? Roşie, ca Neo, îţi înfrunţi limitele şi bagi un munte cu băieţii, sau albastră, ca Viagra, şi rămîi în matricea gloatei (în maşină după ţigări, cu telegondocabina la Baba/Mamaiele, all-inclusive în Bulgaria)?
Dacă ai ales pilula roşie, nu aştepta o medalie pentru curaj: fă-ţi rucsacul, pune şaua pe maşină şi dă-i bice vineri în zori spre Zărneşti. Weekend-ul ăsta te plimbi prin parc. Parcul Naţional Piatra Craiului.
Gura Rîului – Poiana Zănoaga – Cabana Curmătura
Laşi maşina în parcare la motelul Gura Rîului, îţi faci încălzirea pînă la Fîntîna lui Botorog, apoi iei în piept Padina lui Dănişor pe marcaj bandă galbenă. Primul popas e un sfert de oră mai tîrziu. La un trunchi doborît de furtună, pe care te aşezi tremurînd sincron cu frunza de pe creanga de alături. Acum e momentul să decartezi niţel. Nu te îngrijora, e normal (cînd ai fugit ultima dată după autobuz?). Mai ales dacă ai făcut şi greşeala să bei cafea irlandeză de dimineaţă.
Te simţi mai bine, nu? Acum că ţi-ai potrivit paşii şi ai reglat pistoanele (atenţie la admisie, asta… respiraţie!), dă-i bătaie mai departe pe traseu. Mai ai două ore de urcat scări – cam 200 de etaje – pînă în Poiana Zănoaga, acolo unde se află o stînă la care speri să te lipeşti de ceva produse. Dar ciobanii nu-s acasă; şi-au lăsat cîinii să preia mesajele.
Din poiană se vede întreg versantul, iar vîrfurile Craiului se profilează semeţ pe cer. Chiar ajung eu pînă acolo?
După încă o oră de marş eşti la Cabana Curmătura. Un grup de 10-15 olandezi (care împreună au peste 1000 de ani) discută febril între ei, privind admirativ în jur. O tanti uscată, la vreo 80 de ani, se laudă în engleză că a terminat de urcat masivele lor de 200 m şi a trecut la next level – 2000. O priveşti cu milă: mare mirare că nu s-a împrăştiat pe drum pînă aici…
Înfuleci rapid cîteva sandvişuri pe terasa cabanei, apoi o iei iarăşi din loc.
Cabana Curmătura – Vîrful Ascuţit
Spre Refugiul şi Vîrful Ascuţit prin Padinile Frumoase, alt. 2136m, 2-2.5 ore, iarna inaccesibil – îţi zice indicatorul. Trebuie să te ţii de triunghiul albastru pe traseul abrupt, care urcă pe covoare din fragmente de piatră printre praguri de stîncă. Un supliciu care pare interminabil. Ajungi într-un final, aproape de-a buşilea, la un jgheab îngust cu balustradă de cablu săpat într-un perete stîncos. Îţi tragi puţin răsuflarea, apoi te înhami din nou la rucsacul-piatră de moară (Ce pana mea e aşa de greu, că prea multe n-am pus în el!?) şi reiei aventura de Sisif, motivat suplimentar de norii negri ce se adună ameninţători deasupra capului. Şi parcă îţi pare rău că nu ţi-ai angajat un şerpaş…
În scurtă vreme, ploaia întunecă orizontul apropiat şi îşi începe recitalul. În rafale, cu fulgere şi trăsnete. Renunţi la pelerina care te apără de apa din exterior, dar nu şi de cea din interior: transpiri sub ea ca în saună.
Ultimii 50 de metri de urcuş spre refugiu sînt cei mai grei. Pentru că ai ieşit în creastă şi vîntul te pălmuieşte cu degete de grindină, iar cărăruia de juma’ de metru pe care înaintezi anevoie e graniţa dintre două hăuri. Un pas greşit şi te întîlneşti rapid cu Şefu’ Ăla Mare.
Eşti, în sfîrşit, în jumătatea de minge de fotbal din fibră de sticlă, care pare sînul lui Avraam în comparaţie cu stihiile de afară. La o analiză mai atentă a situaţiei, la lanternă, constaţi că nu-i chiar aşa: e cam mizerie şi uşa nu se închide bine. Plus că plouă înăuntru prin multiple găuri, pe care încerci în zadar să le înfunzi. Te schimbi de hainele ude, decupezi o conservă, bei o gură de vin. Apoi te împachetezi în sacul de dormit şi plonjezi instant într-un somn de plumb.
Vîrful Ascuţit – La Om
Dimineaţă. Ploaia s-a oprit, iar cerul fără nori – care se vede prin spărturile din ceaţa mînată de vînt – promite o zi frumoasă.
Dacă te-ai întrebat vreodată cum e să fii capră neagră, acum ai ocazia să afli. Ţii creasta calcaroasă pe marcaj punct roşu spre principalul vîrf al Craiului – Piscul Baciului, printre/peste ţancuri, muchii şi creneluri de stînci gri-deschis. Primul vîrf e Ţimbalul Mare (2177m). De aici ai vedere directă spre Padina lui Călineţ, zona de joacă a alpiniştilor, care coboară abrupt spre Plaiul Foii.
Le iei la rînd şi pe celelalte: Vîrful dintre Ţimbale (2170m), Ţimbalul Mic (2231m), Sbirii (2220m). Ai noroc de o zi senină. Pe tot parcursul, se văd clar în dreapta Iezer-Păpuşa, vîrfurile Făgăraşului, iar în stînga Măgurile Branului şi zarea mărginită de masivele Leaota, Bucegi, Piatra Mare, Postăvaru.
În sfîrşit, la destinaţie. Vîrful La Om sau Piscul Baciului (2238m). E mai aglomerat decît în Vamă: te întîlneşti (şi vă salutaţi de parcă aţi fi prieteni vechi) cu o groază de lume care a urcat pe alte trasee sau cu cei care te-au ajuns din urmă. Şi fiindcă tot eşti aici, dai o fugă şi pînă la vîrful Grindu, în apropierea căruia se află celebrul traseu “La Lanţuri” (de care se tot povesteşte printre munţomani), precum şi altă minge roşie de fotbal tăiată: refugiul Grind ÎI.
La Om – Refugiul Grind
Dacă la urcare îţi trebuie plămîni, la coborîre ai nevoie de genunchi. Şi de toate reflexele la tine, în caz că aluneci pe grohotişul înşelător şi ajungi jos mai repede decît ţi-ai propus.
Odată lăsat rucsacul din spinare lîngă refugiul Grind I (o cutie de tablă cu două rafturi din lemn pe post de paturi) aflat la 1620m, să nu crezi că ai scăpat de efort: mai ai de coborît după apă – juma’ de oră pînă la cel mai apropiat izvor şi de pieptănat pădurea (a cărei lizieră se vede destul de departe) după lemne de foc.
Într-o oră şi ceva, eşti lîngă foc mestecînd în ceaunul în care sfîrîie cîrnaţii. Între două lemne puse pe foc, ciocneşti de zor pahare de vin roşu cu ceilalţi locatari ai refugiului – s-a pus de o şezătoare cu poveşti pescăreşti montane.
Nici nu realizezi cînd ai adormit pe blatul înclinat, pe care aluneci tot timpul. Şi visezi pînă dimineaţă că te dai cu sania.
Refugiul Grind – La Table – Măgura
Te trezeşti cu tavanul în cap. La propriu, dar mai ales la figurat. Te speli pe dinţi cu restul de palincă, care a supravieţuit prin nu se ştie ce minune chefului de aseară. Operaţiunea Mîini Murdare: din refugiu şi din jurul lui se adună un rucsac aproape plin cu gunoaie, suveniruri lăsate generos în urmă de nişte oameni ai grotei recent trecuţi pe aici.
Îţi iei rămas bun de la restul lumii şi te laşi la vale. Parc Naţional? Rezervaţie? Aiurea, acelaşi peisaj dezolant, de care dai prin toţi munţii noştri: cadavrele păduricilor rase zac în grămezi uriaşe de crengi şi ramuri decojite, oase uscate de vînt. Un totem completează bizar imaginea genocidului vegetal de Est Sălbatic, blestemînd mut nelegiurea.
Bandă roşie spre Prăpăstiile Zărneştilor. O clipă de neatenţie şi rătăceşti marcajul. Hărţile descărcate de pe net sînt neclare. Noroc cu nişte mountain-bikeri care te luminează: ai făcut un ocol destul de însemnat. Important e însă că nu mai ai foarte mult de mers. După ce cobori cam forţat dealul pe care e cocoţat satul Măgura, eşti la cealaltă intrare în Prăpăstiile Zărneştilor.
Prăpăstiile Zărneştilor
Pe drumul sinuos dintre pereţii înalţi de stîncă, pe lîngă care curge Rîul Mare parcă eşti în Cişmigiu: cucoane pe tocuri, copii cu mingea, cretini cu mp3playere date la maximum.
Fără bariera de la intrare, tot neamul prost al celor care se dau cu jeepul pe plajă ar fi urcat cu roţile direct pînă pe Garofiţa Pietrei Craiului. Nişte maşini tot au trecut însă. Sînt cele cu care şi-au cărat echipamentul Spiderman-ii deja agăţaţi pe traseele de căţărare.
Faci cale întoarsă. Gura Rîului e cam la o oră de mers lejer. Abia aştepţi să ajungi acasă, să faci un duş şi să te conectezi la un pat omenesc în căutarea lui Morpheus.
(articol publicat în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de vară 2009 și pe catavencu.ro)
Be the first to comment