Dragi cititori amatori de drumeții montane, v-ați prins, desigur, că, de vreo cîteva Ore încoace, excursiile noastre sînt un fel de lecții aplicate de Geografie, Geologie și Științele Naturii, niște exerciții de orientare turistică prin diverse locuri, cunoscute sau nu, adecvate mai mult pentru practica școlii de ghizi montani. În ediția de astăzi, pentru cei care s-au săturat de traseele clasice prin Bucegi, pe care te întîlnești cu tot soiul de pantofari parașutați cu telecabina, continuăm cu capitolul “Locuri neștiute nici chiar de localnici” și facem o drumeție la Cascadele Slănicului.
De fapt, e impropriu spus ale Slănicului: autorii sînt niște afluenți obscuri, două pîrîiașe cumințele pe care, în general, le traversezi cu pasul, dar care, în unele locuri, se aruncă curajos în gol de pe stînci, în drumul lor spre întîlnirea cu Slănicul și, apoi, cu Trotușul. Ca să ajungi la ele, lași mașina pe marginea DN 12 B, la vreo cîțiva kilometri de la ieșirea din Tîrgu Ocna spre Slănic Moldova, în punctul în care șoseaua face o curbă de 90° la dreapta, treci Slănicul pe o punte improvizată (un buștean prăvălit transversal care-ți dă un test de abilități echilibristice și te pedepsește cu niște apă în bocanci, dacă l-ai picat), urci, tropa-tropa.sin-de-alfa, drumul de căruță care traversează cariera improvizată de gresie (o exploatare neautorizată în care te poți trezi în orice moment cu un bolovan în cap) și o să dai de confluența văilor celor două pîrîiașe. Aici începe un traseu în buclă, nemarcat: urcarea se face pe cursul celui din dreapta, coborîrea pe al celui din stînga.
Dacă n-ai făcut deja cale-ntoarsă, descurajat de obstacolele descrise mai sus, tocmai ai intrat într-o zonă foarte sălbatică, parte a Masivului Nemira. Urcînd în trepte, printre blocuri de piatră și copaci căzuți în albia pîrîului, bifezi, succesiv, minicascadele; unele, doar un firicel de apă care se scurge pe praguri de piatră, altele, un șuvoi de duș mai hotărît care cade de pe la 10-15 metri. În preajma lor, e practic imposibil să continui pe cursul apei și trebuie să părăsești albia: pregătește-te, deci, de porțiuni de cățărare pe pante abrupte acoperite cu covoare de mușchi gros sau frunze uscate, agățîndu-te de crengi și rădăcini. Ajuns în capăt, după un scurt popas de hidratare într-o poieniță, traversezi versantul spre valea cealaltă. Partea asta din stînga, pe care te întorci la mașină, ținînd cărarea prin pădure și privind de deasupra cursul pîrîului, e mult mai greu accesibilă: traseul este foarte accidentat, iar pentru hățișul vegetal ai nevoie de macetă – fără echipament de escaladă nu e recomandat să te aventurezi în albie, nici dacă ai asigurare de viață.
Imaginea care te urmărește multă vreme după ce ai plecat și care revine periodic (în special, cînd stai la coadă, în hypermarket, cu ochii pe plasmele pe care rulează peisaje liniștitoare): la una dintre cascade, chiar lîngă micul iaz al palierului natural în formă de cuib, pe un tăpșan desprins, parcă, din balada cu piciorul de plai și gura de rai, cineva a împrejmuit cu pietre un loc de cort. Dacă mă întrebați pe mine, acolo m-aș retrage fără telefon și laptop, vreo cîteva zile, pentru un reset, dar să nu mai spuneți nimănui.
(articol publicat în Cațavencii nr. 19/148 din 14 mai 2014 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment