A doua zi, luni, continuam măsurătoarea Istanbulului cu pasul, traversînd Cornul de Aur peste Podul Galata spre peninsula orașului vechi, Constantinopolul original, actualmente districtul Fatih. Pe pod, semănați din metru în metru, sute de pescari urmăresc cu speranță firul undiței. De plăcere? De poftă? De foame?
Cu un ochi aruncat periodic pe harta primită de la hostel și cu faze din romanul lui Vintilă Corbul în cap, mi-am început explorarea istorică, cronologic, cu o inspecție pe coasta sudică de la litoralul Mării Marmara, la ce-a mai rămas din defensiva bizantină a momentului 1453: ruinele palatului Bucoleon și o porțiune din zidurile ridicate pe timpul împăratului Theodosius al II-lea (408-450). Am urcat apoi din nou în oraș, trecînd printr-un bazar și pe lîngă sofalele cu narghilea ale unor cafenele, ca să ajung la celebra moschee Sultanahmet (nume de scenă: Albastră), singura din oraș cu șase minarete. În furnicarul de lume din fața ei, un negustor încerca foarte amabil să-mi vîndă un covor. Man, come on, nu te uiți la mine: unde să-l pun, în ghiozdan? No problem: I’ll deliver it by DHL. L-am lăsat cu carpetele lui și m-am îndreptat spre intrarea specială pentru turiști din lateral dreapta (Blue Mosk poate fi vizitată gratis), depășind zona cu robinete unde enoriașii se spală pe picioare, înainte de rugăciune. Din curte, o coadă pe două rînduri te conduce pînă în sala mare plină de curioși în șosete care pășesc uimiți pe covoarele groase, cu sacoșa cu încălțări într-o mînă și cu ochii pe sus, spre boltele înalte placate cu mozaic, în care cel albastru iese cel mai mult în evidență.
După vreun sfert de oră, eram iar pe platoul cu bănci și spații verzi din față și mă deplasam cîteva sute de metri mai încolo, la Hagia Sophia, în care ai acces abia după ce donezi 40 de lire la intrare și-ți pui bagajul pe bandă pentru control. O mie de ani cea mai mare catedrală creștină a lumii, aproape cinci sute de ani moschee și optzeci de ani muzeu – asta e istoria pe scurt a unei clădiri care, după vizitare, îți lasă un sentiment ciudat, la fel de amestecat ca și înfățișarea sa: structură de biserică cu cupolă și minarete de geamie, pereți interiori cu icoane, dar fără cruci, înlocuite cu versete din Coran.
Nici cealaltă componentă a Sfintei Treimi turistice în Istanbul, Topkapı Sarayi, nu e departe: de la intrarea principală a parcului Gülhane, în vreo zece minute de urcat o alee pietruită, ești la Sublima Poartă. Prin care treci tot fără 40 de lire în buzunare (pentru Harem, trebuie să mai lași un peșcheș suplimentar de 10 lire). Construcție inițiată chiar de cuceritorul Constantinopolului, Mehmet al II-lea, în 1478, pe cel mai înalt loc al peninsulei, peste palatul bizantin sediu central al fostei capitale a Imperiului Roman de Răsărit, Topkapı a fost și casa, și biroul sultanilor, pentru aproape patru sute de ani, pînă la mutarea peste apă, în Dolmabahçe, de la mijlocul secolului al XIX-lea. M-am vînturat prin curți interioare, anexe, saloane, saraiuri, haremuri, esplanade și pavilioane cu vedere directă spre Cornul de Aur, Bosfor și Marea Marmara pînă m-am plictisit; îți trebuie cel puțin trei-patru ore ca să și pricepi ceva din ceea ce vezi, mai ales că, neexistînd ghid, doar supraveghetori, ai de citit o mulțime de plăcuțe explicative. De departe cel mai interesant artefact (pentru noi), sabia din oțel de Toledo dăruită de Papa Sixtus al IV-lea lui Ștefan cel Mare e arestată într-o vitrină din galeria armelor, lîngă cele ale tuturor ghiaurilor care au cutezat să conducă oști împotriva Porții. Chiar dacă nu este la fel de impresionantă ca cea încrustată cu pietre prețioase a lui Mehmet II Cuceritorul, sabia care a lăsat fără turban, cu tot cu cap, mii de trupe de ieniceri are o atracție aparte. Deși e strict interzis să faci poze, cu o mișcare de maestru, am reușit să păcălesc vigilența a trei paznici și să-i repatriez măcar imaginea.
Ieșit din palatul-muzeu tot prin parcul Gülhane, dar pe poarta diametral opusă, aia mai apropiată de mare, am făcut doar o escală scurtă în Sirkeci, vechea gară a Istanbulului, capătul estic al Orient Express-ului (apropo, de ceva vreme, nu mai există legătură directă cu Bucureștiul, doar cu Sofia – 120 de lire), pe drumul spre stația de vapoare Eminönü, din care îmi propusesem să plec în Asia pentru restul zilei. Pe unul dintre multele ferry cu fisă (da, ca să treci de turnichet și să urci la bord, trebuie să extragi dintr-un automat un jeton de 4 lire) care fac naveta peste Bosfor: marea majoritate a pasagerilor croazierei sînt navetiști rezidenți în partea asiatică.
În 20 de minute, ești dincolo, în Üsküdar, pe cheul plin de pescari. Pentru o promenadă pe faleza de terase cu vedere la oraș și la Kiz Kulesi, insulița cu turn de observație aflată în larg, două-trei sute de metri mai încolo. Cam aici se termină excursia turistului mainstream. După o scurtă pauză de masă (în partea asta de Istanbul, prețurile sînt substanțial mai mici: un kebap poate fi cumpărat și cu 3 lire, față de 5-7 lire, în Beyoglu), dacă ții linia țărmului spre sud, pe lîngă un port de mărfuri și peste o pasarelă gen Podul Grant, o să ajungi la terminalul de ferry Kadiköy, care pare a fi într-un cu totul alt oraș.
M-am întors în Europa, după asfințit, pe puntea unui feribot care tăia grăbit valurile. Cerul – albastru-portocaliu, spre vest, gri întunecat, spre est – se stingea încet din peisaj, lăsînd în loc neoanele zgîrie-norilor din cartierul business, ghirlanda de lumini a podurilor, farurile celorlalte vase, ca-ntr-un basm modern din 1001 de nopți. Cam doi ani și nouă luni de istorisiri de seară despre un oraș de poveste, spuse de o Șeherezada a Istanbulului, efendi.
(articol publicat în Cațavencii nr. 47/330 din 29 noiembrie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment