În atenția suporterilor Naționalei, deplasați săptămîna asta la Istanbul, pentru meciul de baraj cu Turcia: în afară de fast food-urile oricărui colț de stradă (de gustat neapărat sandvișul cu pește, balik ekmek, vîndut de tarabele de pe lîngă și de sub Podul Galata cu 150-260 de lire turcești, adică 15-26 de lei, în funcție de loc, moment și abilitățile de negociere), Istanbulul are nenumărate alte spații de potolit foamea. Dac-ar fi să le numărăm, totuși, vreo 10.757 de restaurante înregistrate oficial, pe Google Maps, din care vă recomand, azi, patru, proaspete, testate recent, în city break-ul de la sfîrșitul lui ianuarie.
În Aksu, un local din Fatih, Orașul Vechi, am intrat, pentru un prînz întîrziat, împreună cu gașca Travel Pro, la invitația lui Dan, patronul agenției care ne adusese la Istanbul. După imensa lipie fierbinte cu crustă subțire și crocantă plină cu aer, ca o gogoașă, de întins prin bolurile cu mezeler (da, exact, mizilicuri), mi-am luat un tavuk șiș (kebap de pui marinat – 650 de lire) și-am primit, la final, un pahar cu ceai superaromat, din partea casei (desertul, künefe sau katmer, l-am cedat părții feminine). Într-o pauză de servit, chelnerul alocat mesei noastre mi-a spus, într-o engleză acceptabilă, că restaurantul are numele proprietarului și că, pe lîngă vastul spațiu de la parter, unde am stat, mai există un salon încăpător și la etaj – în total, 400 de persoane au petrecut, aici, de revelion, ultima dată cînd a fost plin. Deci, dacă vă doriți o nuntă la Istanbul, Aksu ar fi o variantă.
Tot în Fatih, am mîncat și la Metro (restaurant turcesc, nu angrosist german), pentru că era aproape de hotelul nostru. Agățați din stradă de tipul care patrula pe trotuarul din față („Salut, ce faci?“, m-a întrebat, amical, iar eu i-am răspuns cu parola de deschis brațele și zîmbetele turcilor „Hagi-Popescu“ – omul era la al doilea job: pentru patru ore de convins trecători, primea 500 de lire), cîțiva colegi s-au întors în seara următoare cu tot grupul. De pe terasă intri direct în bucătărie – asta e senzația dată de vitrinele cu bunătăți de pe stînga, cînd te așezi la mesele de pe dreapta. Din albumul foto cu farfurii pline (metoda standard a cîrciumarilor locali pentru prezentarea felurilor disponibile), mi-am ales la cina aia doar un lahmacun, un fel de pizza cu carne de vită tocată. Nota totală, 6.380 de lire, plus bacșiș (pe care am împărțit-o între noi, oamenii din Travel Pro, achitînd și pentru Dan și ghidul său), conținea și berile servite conspirativ, în căni de tablă, ca să nu se vadă conținutul, și trecute codificat pe bon 4 x Metro – 600 TL. Adică 15 lei halba, mai ieftin decît într-un local asemănător din București.
La Divan Brasserie, restaurantul de lanț premium, situat ultracentral, în vecinătatea Pieței Taksim, am mîncat la etaj. Pentru că în spațiul de la parter, separat cu pereți vitrați de bucătăria din inox în care chef-ii evoluează în direct, sub privirile pofticioase ale clienților, unde ne așezaserăm inițial, copiii (ne)supravegheați de niște mămici indulgente făceau o hărmălaie mult peste limita suportabilului. Ne-am mutat deci un nivel mai sus, pe etajul transformat complet în terasă, la o masă apropiată de balustradele din sticlă cu vedere directă spre cartier și spre minipatinoarul în aer liber de lîngă clădire, de unde veniseră juniorii gălăgioși. După ce-am primit comanda, o pisică maidaneză ne-a sărit de sub masă direct în brațe, cu ochii la farfuriile noastre, prin care, tupeistă, ar fi dat iama, dacă i-am fi permis. Aici nu știu cît a costat totul: a plătit, ca o gazdă veritabilă, partenerul turc al lui Dan, dar prețul porției mele de pui rotisat cu orez basmati și spanac (1.050 de lire) indică scoruri de loc superpremium.
Masa cea mai spectaculoasă din Istanbul a fost, însă, cea de pe Tosun Pașa, vasul-restaurant al croazierei nocturne pe Bosfor care durează vreo trei ore și costă cam 50 de euro de persoană – cina, transferul de la hotel, show-ul cu dansuri tradiționale, plus dansatoare din buric, și discoteca pe ritmuri occidentale, pe finalul întoarcerii la cheu, incluse. Nu atît meniul, fix (care a cuprins niște antreuri tradiționale, o salată de crudități, un fel principal, la alegere, mixed grill sau somon cu sos de muștar, și, la desert, baclava; două pahare cu bere, vin alb sau roșu, și o tărie locală, apă și sucuri, la liber), cît ambianța. Și nu mă refer aici la cea a petrecerii ca de nuntă, de pe micul ring de dans superaglomerat al salonului cu cinci rînduri de mese, ci de cea de deasupra, de pe puntea deschisă spre panorama podurilor Europa-Asia și spectacolul luminilor orașului.
(articol publicat în Cațavencii nr. 12/755 din 25 martie 2026 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment