Conform unui studiu realizat de Asociaţia de Ecoturism din România în perioada august-decembrie 2012 și dat publicității în martie 2013, proprietarii și managerii de pensiuni turistice rurale din șase județe sînt nemulțumiți de relația cu autoritățile din domeniu și evaluează, pe o scară de la 1 la 10, doar cu media 4,80 legislația în vigoare care reglementează activitatea agroturismului românesc. Cum ar veni, statul a picat examenul la materia Pensiuni Agroturistice și e așteptat la restanțe în sesiunea de toamnă.
Ceea ce nu se spune decît tangențial în acest studiu este că problemele cu care se confruntă proprietarul de pensiune mică/mijlocie sînt mult mai grave, cele prezentate fiind doar vîrful aisbergului de care se izbesc zilnic bărcuțele micilor investitori în turismul rural. Pe parcursul peregrinărilor prin țară din ultimii ani, discutînd cu diverși proprietari de pensiuni sau cu oameni care intenționau să deschidă o astfel de afacere, am avut ocazia să fac propriul meu studiu.
S-o luăm pe proiect, inginerește, cu primul pas: finanțarea. În condițiile în care există fonduri europene dedicate acestui domeniu, iar rata de absorbție a acestora este ridicol de mică, pare de neînțeles de ce banii ăștia nu ajung la destinatarii de drept. Asta pînă cînd le asculți peripețiile financiar-birocratice: binomul dosar-șpagă apare în mai toate poveștile. Bref, sînt nevoiți să apeleze la economii personale, împrumuturi de la prieteni sau (doar curajoșii și inconștienții!) la un credit bancar obișnuit.
Să derulăm pe repede-înainte, pînă la momentul în care, după nenumărate excursii între diferite birouri, kile de hîrtii și discuții interminabile cu fețe importante, cu cravată și ștampilă, omul nostru a reușit, în fine, să rezolve cumva și autorizarea și taie fericit panglica pensiunii. Ei, bine, din acest magic moment, ar face bine să se obișnuiască cu vizitele periodice ale unor clienți ceva mai speciali, funcționari de pe la Gardă, PSI, Mediu, Direcția Sanitar-Veterinară, care îi vor bate mereu la poartă să vadă dacă are bască. Și dacă da, ce culoare, formă și textură are.
Să deschidem, la întîmplare, unul dintre stufoasele manuale de control, pline cu reguli aberante: pentru a fi autorizată să servească masa, o minipensiune de patru camere trebuie să aibă exact aceleași dotări ca un restaurant de lux (încăperi separate pentru spălarea diferitelor tipuri de carne, de exemplu). Odată citită stupizenia asta, pentru proprietar, situația e clară: ori închide mustăria, ori se înțelege cu agentul. De amendă oricum nu scapă. Cum e privită autorizarea asta în Franța, liderul european al încasărilor din turism? În cazul pensiunilor familiale mici singura condiție, necesară și suficientă, este ca proprietarul să ia masa cu clientul. Dacă tot e să încalțe o toxiinfecție alimentară, măcar s-o facă împreună.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 16/94 din 24 aprilie 2013 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment