Restaurante europene: Sergiana, Brașov

Restaurant Sergiana, Brașov. FOTO: Grig Bute, Ora de Turism
Restaurant Sergiana, Brașov. FOTO: Grig Bute, Ora de Turism

Eram în Brașov cu Ming Tzi, un tînăr coleg de breaslă chinez, jurnalist la o revistă de turism din Rotterdam, pe care îl ghidam pe drumul (aglomerat) dintre Peleș și Bran. După ce i-am arătat sumar centrul orașului, l-am invitat pentru masa de prînz în Sergiana, restaurantul tradițional transilvănean aproape mereu ocupat, foarte apreciat de localnici și de turiștii suficient de inteligenți ca să nu cadă în capcanele gastronomice din Piața Sfatului.

Oamenii ăștia inteligenți din Piața Sfatului o iau frumușel la pas cîteva sute de metri pe Mureșenilor, pînă la capătul dinspre Livada Poștei, și intră pe ușa situată chiar pe colț, la un pas de intersecția cu sens giratoriu, ca să coboare la subsolul clădirii în prelungirea căreia e Hotelul Aro. Și să ajungă într-un beci spațios a cărui toaletă cu senzori nu te lasă să te atingi de nimic în afară de apă și săpun, compartimentat cu mese în separeuri-nișă, în care se aude niște muzică populară în supersurdină și prin care se plimbă ceremonios cu platouri în brațe ospătari îmbrăcați în port popular brașovean.

Prima dată ajunsesem aici acum vreo cîțiva ani, pentru o ciorbă de burtă de tratat mahmureala, îmi plăcuseră operativitatea chelnerului și priceperea bucătarului și de atunci revenisem de cîteva ori. Acum, intrat cu chinezul care voia neapărat să mănînce românește, l-am avertizat pe Valentin, ospătarul alocat mesei noastre, că ne grăbim, fiindcă ne așteaptă Contele Dracula la castel, și l-am lăsat pe el să ne facă o selecție din meniu, reprezentativă pentru gastronomia locală. Și omul s-a executat rapid: ne-a adus la masă clasica porție de jumeri cu ceapă din partea casei, niște pîine pe vatră, o zamă ardelenească cu ciolan afumat, tarhon și ardei iute, o tocăniță de bureți cu mămăliguță și cîte o bere la draft. Chinezul meu a înfulecat totul aproape fără să respire, lăsînd farfuriile aproape la fel de curate ca înainte să fie umplute.

Cînd a venit nota de plată, mi-am jucat rolul de gazdă pînă la capăt și i-am făcut cinste, achitînd toată consumația (all of these come with a price, cum i-ar zice ardeleanul străinului care-i calcă pragul; nu exagerat, dar nici mic: vreo 85-90 de lei plus bacșișul pînă la un Caragiale), nu neapărat ca să-mi răspundă cu aceeași monedă, la reciprocitate, cînd o fi să mai ajung prin Rotterdam. Oricum de zece euro, nu știu ce prînz tradițional olandez mi-ar putea oferi. Poate doar două pahare cu Amstel, în Cartierul Roșu.

(articol publicat în Cațavencii nr. 34/420 din 28 august 2019)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.