Nu știu de unde vine café–ul din numele barului ăsta glaswegian de pe Hope Street, 19, peste drum de intrarea/ieșirea în/din gara centrală, pentru că, deși, da, la Solid Rock se poate bea și o cafea, locul ăsta n-are nici o treabă cu o cafenea clasică. Mai corect era să fie botezat Solid Rock Bistro: periodic, barmani încărcați cu tăvi pline cu farfurii (nimic fancy, totuși: pizza, paste, burgeri) apar aici ca din pămînt (la propriu, din subsolul unde se află o anexă a clubului și bucătăria), o imagine oarecum neobișnuită pentru un rocker care nu vine într-un bar să mănînce altceva decît bere. La viața mea de cronicar de cîrciumă, am intrat în foarte puține baruri rock în care se servește mîncare gătită și în și mai puține restaurante în care, la felul doi, ai friptură cu garnitură de metale.
Dar, dacă ești un rocker flămînd care tocmai a pierdut trenul, ăsta ar fi locul în care să-l pierzi și pe următorul. Uită-te după Lemmy de la Motörhead, care îți arată cu degetul (mijlociu, desigur) intrarea în “Scotland’s number one rock bar since 1987”, cum, cu modestie, scrie pe o placă de deasupra ușii. Așadar, într-o adevărată instituție a genului, în care clienții, muzicieni sau nu, se vor simți ca acasă, între pereții acoperiți cu rock memorabilia, de la chitări și viniluri – disc de aur înrămate la postere cu afișe ale concertelor celebre, sau cu ecrane pe care rulează clipuri ale trupelor mai mult sau mai puțin cunoscute și filme de groază. Spoturi difuze luminează discret zonele de circulație din fața barului și drumul spre budă (mai mult decît decentă, pentru o comunitate atît de rebelă), la care ajungi dacă ai loc să treci de coada de la jocul de pinball din fața ușii.
O atmosferă de club rock exclusivist, deci, în care s-ar putea să atragi priviri curioase, dacă nu te încadrezi în dress code-ul nescris, dar subînțeles: haine negre, bocanci, plete. Nu m-am descris aici numai pe mine, ci și pe aproape toți colegii de scaun pe care Steven, barmanul amabil din seara aia i-a servit cu cîte o băutură și o piesă favorită; în cazul meu, o bere Foster’s (3,30 lire) și o Sepultura, “Inner Self“. Cît mi-am băut pint-ul, am răsfoit numărul 121 din The Skinny, o revistă culturală independentă distribuită gratis în Edinburgh și Glasgow, în care am avut surpriza să citesc o cronică turistică a Bucureștiului. Cum ar veni, i-am rămas dator scoțianului care o să bea o bere în Harley, corespondentul Solid Rock din Centrul Vechi bucureștean, cu numărul din Cațavencii în care a apărut articolul despre Glasgow.
(articol publicat în Cațavencii nr. 50/230 din 16 decembrie 2015)
Be the first to comment