Te-ai gîndit vreodată să accepţi invitaţia de a merge în vizită la o rudă “de afară”? Dooh?! Ce întrebare mai e şi asta? Te-ai şi grăbit să închizi telefonul în nas bietului om, de frică să nu se răzgîndească… Salach, districtul Göppingen, landul Baden-Württemberg, Germania. Asta e, pentru două săptămîni, adresa la care te găseşte poştaşul să-ţi aducă mailurile şi offline-urile de mess. Şi nu prea te găseşte, pentru că n-ai venit aici să stai în casă.
Cel mai bun loc de vizionat zona e de pe şaua bicicletei. Case din cărămidă, 90% mansardate, ferestre largi cu obloane de lemn, acoperiş în “două ape” din ţiglă (roşie sau neagră), străzi cu asfalt impecabil şi trotuare cu borduri la nivel. Dealtfel, nemţii cînd s-au apucat de făcut şosele, nu s-au mai oprit… Între localităţi există cel puţin trei drumuri paralele: şosea obişnuită – care leagă centrul de centru, motorway – drum naţional cu două benzi pe sens, la marginea oraşului, şi autobahn – celebra autostradă fără limită de viteză pe banda a treia, la cîţiva kilometri de oraş. Plus pistele de bicicletă, cauciucate roşu-muşcător-de-retină pentru a spori aderenţa şi atenţia participanţilor la trafic. Iar cînd se termină pista (pe anumite porţiuni înguste din oraş), poţi să biciclesti liniştit pe trotuar, pentru că te întîlneşti doar cu cîini care şi-au scos stăpînii la plimbare, puşti pe role şi grăsani fugăriţi de la fitness la jogging.
În drum spre atracţia locală Burg Staufeneck, situată pe un deal din apropiere, treci printr-o pădure (în care lemnele tăiate şi aranjate stivă aşteaptă o mînă de român să le facă picioare) şi pe lîngă o păşune, pe care văcuţe fericite (nestresate de marmote, ca la vecinii elveţieni) pregătesc laptele pentru mîine dimineaţă.
Staufeneck e un turn de vreo 30m construit între 1080-1240, în care poţi urca trecînd printre nişte grilaje batante, care se rotesc doar dacă le convingi cu o monedă de un euro. Exact ca şi pe luneta de pe platforma turnului, în caz că te interesează să verifici ce e jocul de cuburi risipite ce se vede în vale. Între timp, turnului i-au crescut hotel de cinci stele şi restaurant de fiţe, tip gourmet (adică de ăla în care intri după ce ai mîncat bine acasă). Pentru o lingură de “ceva” neidentificabil cu nume supercomplicat, o frunză de salată şi o dîră de sos, donezi chelnerului cam cît pentru toată mîncarea dintr-o cantină studenţească.
Localităţile mici din jur (Sussen, Eisslingen, Donzdorf) au centrul în faţa primăriei, între nelipsita fîntînă arteziană cu oameni din bronz care se spală sau se stropesc şi rîul cu păstrăvi de plastic şi raţe de cauciuc (remarca asta e pentru alţi oameni din bronz, pescari şi vînători amatori şi de altceva decît lebede vieneze).
Göppingen. Liniştit, curăţel, decent. Tot învîrtindu-te fără ţintă, dai într-o piaţetă peste Monumentul Şurubului Necunoscut: o presă veche încastrată în beton. Operă de artă, vezi bine… La ce fel de monumente să te aştepţi de la nemţi? La edificii futuriste cu cartofi în ţepuşă?
Sîmbătă dimineaţă e flohmarkt, adică replica locală la tîrgul de garaj al americanilor. Numai că aici, lumea se adună prin parcări, pune o tarabă lîngă maşină şi aşteaptă clienţi. Marfa? De ce se mai împiedică omul prin casă: de la schiurile cu care şi-a rupt picioarele Hans în luna de miere sau hainele şi jucăriile neupgradabile ale juniorului pînă la mileurile lu’ mama mare şi fotografiile lu’ bunicu’…
Mail de la Vera, de pe site-ul cu prieteni ospitalieri; te aşteaptă prin Stuttgart. Ai chef de aventuri: ieşi la autostop pe motorway, deşi plouă ca într-o poezie de Bacovia. După o juma’ de oră de ignore total, te resemnezi şi pleci cu coada între picioare spre gară.
Automatul de bilete înghite lacom hîrtia de 10 euro şi-ţi scuipă un tichet colorat şi două fise de un euro. În aproape o oră eşti în Stuttgart Hauptbahnhof. Pentru o secundă ai senzaţia că ai greşit trenul, gara, ţara: la linia alăturată, e parcat un… TGV, aici? Ei bine, da: din iunie 2007 franţujii au băgat cîte 4 TGV-uri pe zi. În trei ore jumate eşti la Paris (pun pariu că pe Hitler l-ar fi aranjat la fix varianta asta).
Aproape de rîul Neckar şi munţii Pădurea Neagră, situat într-o vale înconjurată de păduri şi podgorii, oraşul căluţului cambrat (Stutengarten = grădina cu iepe) a fost fondat în secolul X pe locul unei herghelii pentru cavaleria armatei lui Otto I Cel Mare. Aici s-au născut oameni grei: Robert Bosch, Gottlieb Daimler, Karl Benz, Wilhelm Maybach, Ferdinand Porsche (dacă ar fi ştiut nefericiţii de ei ce specimene vor hingheri munca lor de-o viaţă, probabil că ar fi inventat duba de poliţie Porsche şi ambulanţa-pentru-nebuni-furioşi-blindată-pentru-atacuri-din-interior-cu-ranga Maybach), dar şi oameni subţiri: Friedrich von Schiller, Georg Friedrich Hegel.
Cum ieşi din gară, o ţii tot înainte pe Konigstrasse, alee pietonală şi principală arteră comercială, care te duce în centru. Probabil aici e originea expresiei “a ieşi pe strasse”, pentru că după ora 18 lumea se piaptănă frumos şi trece la vînturat aere pe Konigstrasse.
Centrul gravitează în jurul Coloanei Jubileului (ridicată în 1841 în onoarea regelui Wilhelm I) din Schlossplatz – Piaţa Palatului, flancată de cubul de sticlă Kunstmuseum, inaugurat în 2005 şi de cele două palate, Altes Schloss (Palatul Vechi – construcţie din sec XIII, actualmente muzeul landului) şi Neues Schloss (Palatul Nou – clădire barocă de sfîrşit de sec XVIII, fostă reşedinţă a regilor Württembergului, în prezent sediul guvernului local).
În piaţa din faţa primăriei, trei dimineţi pe săptămînă e piaţă pe bune, de aia de castraveţi, mandarine şi spanac, dar după amiază zona e redată circulaţiei pietonale (plictisitor de previzibil) curată-lună. Aici te întîlneşti cu Vera şi afli că există o invitaţie de la Leman, amica ei turcoaică, acasă la care se întîmplă un jam-session culinar: gaşca de prieteni se strînge pentru a prepara şi servi împreună cina. Meniul din seara asta? Pide, un fel de pizza turcească, cu marginile rulate în formă de barcă pneumatică, cu topping de ce-ţi doreşte pipota: mix de legume, smîntînă, carne tocată, verdeţuri, brînză.
Îţi aduci şi tu modesta contribuţie la proiectul comun. Tai o roşie, spui un banc şi cînd să te topeşti spre balcon (unde e cazată berea) te trezeşti cu o bucată de aluat în mînă. Faza asta îţi aminteşte de episodul din Seinfeld, în care una din multele idei ale lui Kramer era să deschidă un restaurant la care clienţii să-şi facă singuri mîncarea. Iată că s-au găsit unii s-o şi pună în aplicare! Mai ales că dacă nu ştiai ce-i plata nemţească, afli acum: Leman îşi recuperează banii daţi pe ingrediente şi pe bere împărţind suma cheltuită la numărul de participanţi, iar trupa cotizează scurt, fără comentarii. 3.5 euro pentru pide pe săturate şi trei beri, not so bad…
În timp ce gazda toarnă în pahare ultima picătură de alcool din casă (sticla de vin cu care ai bătut la uşă), la cererea ascultătorilor reiei episodul de mare succes “Cum stă treaba cu Dracula”. La schimb, ei te lămuresc de ce n-ai avut noroc de dimineaţă: autostop în Germania e tot un fel de mit. Cică a existat cîndva, s-au păstrat ceva urme pe lîngă graniţa cu Olanda, dar în rest e un fenomen necunoscut, considerat periculos şi propus spre a fi interzis…
Seara continuă în Schoken, un club din buricul tîrgului, în care – deşi nemţii au peste o mie de mărci de bere şi sînt foarte mîndri de asta – se bea mai mult bere cehească (poate şi pentru că e cea mai ieftină 2.5 euro 33 cl) şi 70% se stă pe terasă, că tocmai ce s-a interzis fumatul înăuntru.
Te trezeşti spre prînz. Savurezi cafeaua, privind de la fereastra unei mansarde un Stuttgart plouat. Dinspre bucătărie, zgomote şi mirosuri interesante: Vera găteşte specialitatea culinară locală wurtz und linsen mit spätzle – cîrnaţi cu linte şi tăiţei. “Da’ ce-am, băi nene?”, zice neamţul din tine, după ce-ai ras pe nerăsuflate două porţii şi o bere Dinkelacker, pe lîngă a cărei maternitate ai trecut azi-noapte la întoarcerea din oraş.
Da, frumos şi gustos la oamenii ăştia… Unchiuu, dacă am mîncat tot din farfurie, am voie să mai mă joc pe-afară, prin Germania?
(articol publicat în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de vară 2009 și pe catavencu.ro)
Be the first to comment