Cult-turism. Case memoriale: Enescu, Sinaia

Casa memorială George Enescu, Sinaia. FOTO: Grig Bute, Ora de Turism
Casa memorială George Enescu, Sinaia. FOTO: Grig Bute, Ora de Turism

Încheiam textul de săptămîna trecută cu un Post Scriptum despre închistarea și lipsa de viziune a sistemului cultural de stat. O dovadă în plus că e fix așa am primit la Casa Enescu din Sinaia, unde mi s-a interzis intrarea pentru documentare, după ce ghida de la obiectiv a comunicat telefonic superioarelor ierarhic intenția mea de a scrie un reportaj despre muzeu. O directoare de școală veche de la București, speriată probabil de această apariție neașteptată, a decis că trebuia să port cravată și să anunț oficial vizita înainte de a mă deplasa acolo, pentru a avea suficient timp să verifice ca nu cumva să fiu vreun terorist cultural care vrea să arunce în aer imaginea lui Enescu. Poate că Ministerul Culturii ar trebui să mai pensioneze din directorașii ăștia care nu fac altceva decît să mute hîrtii dintr-un birou într-altul și să refuze oferte de promovare gratis.

În fine, să ne întoarcem la subiect. Vizitasem anterior casa din Sinaia a muzicianului, în noiembrie 2019, ca ghid însoțitor al unui grup de elevi, așa că pot să mă exprim în cunoștință de cauză, chiar dacă, luna trecută, nu mi s-a permis să văd decît exteriorul.

După Liveni, Dorohoi, Tescani și București, lista muzeelor memoriale dedicate lui George Enescu (1881-1955) se cam încheie cu Vila Luminiș din Sinaia, ultima locuință din România a compozitorului, înainte de mutarea forțată în Franța de după război, cînd venirea comuniștilor a însemnat plecarea sa definitivă la Paris, în 1946.

Pentru botoșăneanul apărut într-o vară fierbinte, acum exact 140 de ani, în familia arendașului Costache Enescu, căsătorit cu Maria, fiica preotului Cosmovici, tot universul conspirase ca să-i menească o carieră în lumea sunetelor. Micul Jurjac – cum îi spunea Mademoiselle Lydie, guvernanta franceză venită să-l învețe Frère Jacques care descoperea bouche-bée că putea lua lecții de canto de la el – cînta la vioară încă de la 4 ani. Mierlele și privighetorile din Liveni îi fuseseră primii profesori, mult înaintea bătrînului lăutar uimit de virtuozitatea copilului mai mic decît instrumentul. Urechea sa muzicală și tehnica desăvîrșită de compunere și interpretare l-au purtat din triumf în triumf, de la Conservatorul din Viena la Paris, de peste Ocean, din poziția de dirijor al orchestrelor din Philadelphia și New York, înapoi la București, unde, din 1932, e ales membru titular al Academiei Române.

După ce-a fost invitat de Regina Elisabeta, alias Carmen Sylva, protectoarea artelor și artiștilor, să susțină concerte la Peleș, în seratele muzicale de la palat, lui Enescu îi vine ideea de a-și construi o casă la Sinaia. Găsind pămînt de vînzare peste rîul Prahova, în cartierul Cumpătu, ridică, între anii 1923 şi 1926, după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu, Vila Luminiș, la fundația căreia toarnă toți banii cîştigaţi în primul său turneu în America.

Pe strada botezată Yehudi Menuhin, cel mai celebru elev al lui Enescu, și în curtea casei simple, în stil neo-românesc, în care-a locuit cu soția Maria Rosetti-Tescanu, cunoscută și ca Maruca Cantacuzino, e la fel de liniște cum era și pe vremea cînd trăia titularul bustului realizat de sculptorul Ion Irimescu, înainte de a se dezlănțui într-un allegro con forte. Acordurile astea pot veni și acum dinspre piesa centrală a salonului de la etaj, în care duc treptele de la intrarea principală, pianul maestrului, un Ibach făcut la Lausanne. Turul casei continuă prin minusculul dormitor al compozitorului, mobilat spartan și decorat cu carpete și cuvertură cu motive populare, legat de camera Marucăi prin baia foarte modernă pentru epocă, și se încheie pe balconul-terasă pe care compozitorul își aștepta muza, în mirosul de cetină al brazilor din jurul clădirii, cu privirea spre crestele Bucegilor.

Compozitor, violonist, pianist, dirijor și profesor, Enescu a fost un muzician complet pentru care tot ce-i viu poate fi exprimat prin sunete. Moartea, mai puțin melomană, l-a așteptat afonă, în bufniturile seci ale ultimului concert de cazma al groparilor din cimitirul parizian Père Lachaise, unde, 16 ani mai tîrziu, urma să i se alăture un alt specialist al mîngîierii sufletului prin urechi, Jim Morrison de la The Doors.

(articol publicat în Cațavencii nr. 31/520 din 4 august 2021 și pe catavencii.ro)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.