Dacă ar fi să aleg un bar în care să-mi petrec sfîrșitul lumii de vinerea asta, aș trage o beție soră cu moartea într-unul care a trecut deja la cele veșnice: Jack-ul de pe Griviței, 55, barul rock pentru care sfîrșitul lumii a venit acum vreo cîțiva ani.
S-a născut, prin 2001, sub o stea norocoasă: a fost un caz fericit de totală potrivire de caracter – locul, oamenii, vremurile. Nu-mi amintesc exact cînd/cum l-am descoperit (să fi fost în 2003, după concertul Sepultura de la Arenele Romane, sau mai devreme?), cert e că fiecare vizită în Jack era ca un ritual: după ce treceam de ușa metalică, monitorizată video, de la intrare, la care trebuia să suni, ca barmanul, după o analiză sumară, să-ți deschidă (sau nu), îmi luam o bere și coboram în subsolul placat cu cărămidă și fum de țigară, din care, cu excepția momentelor de alimentare/evacuare lichide, mai ieșeam abia spre dimineață. Savuram berea și muzica veche (hard, heavy, thrash) pusă de celebrul Cosac, împreună cu o mulțime de oameni faini: puteam să discut și să dau din cap orice, cu oricine, de la oricare masă.
După o noapte petrecută în Jack, Theo, un amic olandez care a vizitat ca ghid de turism vreo 120 de țări, mi-a spus că atmosferă ca aici a mai întîlnit doar într-un bar din Kathmandu, în care consumatori veniți din toate colțurile lumii petreceau, într-o fericire generală: o parte pentru că urma să urce pe Himalaya, cealaltă pentru că tocmai coborîse și mai era încă în viață. (Bine, mai exista și un alt motiv: în Nepal, hash-ul era, și cred că încă mai e, foarte ieftin.)
The Jack și-a trăit glorios timpurile pînă cînd, smuls din rădăcini, mutat în Cotroceni, apoi în Drumul Taberei, a murit încet, ca să intre într-o legendă pe care foștii clienți fideli și-o amintesc cu nostalgie, atunci cînd se mai întîlnesc întîmplător prin altă parte. De vreo cîteva ori, mi-am făcut acolo parastasul zilei de naștere, care, anul ăsta, cade imediat înainte de sfîrșitul lumii: ce cadou (imposibil) mai frumos mi-aș putea dori, de ziua mea, decît o bere băută în vechiul, bătrînul, Jack?
P.S.: Dacă mi s-ar îndeplini dorința asta utopică, sînt foarte sigur că berea aia n-aș bea-o singur: printre mulți alți oameni de-ai casei, aș avea-o companioană și pe Gabi, fost lector la Universitatea București, actualmente profesor la cea din Stockholm, care venea în Jack vineri după-amiază cu ghiozdanul burdușit cu sandvișuri pe care le share-uia cu toată lumea și mai pleca acasă abia duminică seară.
(articol publicat în Cațavencii nr. 50/77 din 19 decembrie 2012 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment