Pe cît de neștiută este spectaculoasa peșteră cu cristale din mina Farcu vizitată săptămîna trecută, pe-atît de cunoscută e banala și săraca în formațiuni calcaroase Peșteră Dîmbovicioara, confirmare a faptului că nu tot ce-i celebru are neapărat și valoare.
Notorietatea i se datorează în principal poziționării favorabile trecătorului de culoar Rucăr-Bran: se găsesc destui turiști de duminică dimineață care să facă la stînga, respectiv, la dreapta, din șoseaua națională, în Podu Dîmboviței (5 kilometri de Rucăr, 30 de kilometri de Bran), și să ia la rulat cei aproximativ cinci kilometri de drum județean pînă în cheile săpate în calcarele masivului Piatra Craiului de apele pîrîului Dîmbovicioara, sculptorul cavității naturale cu același nume.
După ce-ai plătit la baraca cu barieră taxa de acces în Rezervația Naturală Piatra Craiului (ultima dată era 2 lei de persoană), partea finală a traseului e recomandat s-o faci pe jos. Nu atît ca să-ți dezmorțești picioarele și să admiri peisajul, cît ca să eviți situațiile de ambuteiaj în trafic de pe singura bandă de asfalt pe lîngă care nu prea ai unde să parchezi. Oricum, și dacă insiști pe patru roți, n-ai cum să intri cu mașina direct în peșteră, ca la drive-in, cum și-ar dori unii: din șoseaua super-îngustă, dintre tarabele cu suveniruri (în traducere, plasticuri chinezești) și produse tradiționale confecționate în gospodăriile individuale ale vînzătorilor (idem, cașcaval, șerbet, siropuri cu etichetă identică), trebuie urcate niște trepte din beton pînă la terasa din fața grotei închise cu grilaj metalic.
Invitația înăuntru, după achitarea altor 8 lei de adult, la ghereta din lemn a administratorului, ți-o face ghidul de ocazie, puștiul localnic care-și recită pe nerăsuflate poezia despre peșteră învățată pe de rost, însă nu te aștepta la cine știe ce explorare speologică, în sfertul de oră petrecut în interior. După ce treci de cele două tunele care se înfundă (în 20-30 de metri, cel din stînga, în vreo sută, cel din dreapta), continui, pășind cu atenție pe pasarelele metalice, în galeria ușor ascendentă cu plafon suficient de înalt ca să nu fie nevoie să exersezi mersul piticului, ca prin altele, pînă la vreo două sute de metri de la intrare, unde te pregătești să faci cale întoarsă: ai ajuns deja în punctul în care înaintarea nu mai e permisă decît speologilor (galeria continuă să se îngusteze pînă se transformă într-un culoar pe care se merge doar tîrîș).
Formată timp de 15.000 de ani și menţionată documentar pentru prima dată într-o lucrare de specialitate tipărită la Cluj pe la 1767, peștera a fost de-a lungul vremii refugiu pe vremuri de restriște – și adăpost/biserică pentru pustnicul Pavel, care se închina la coloanele care reprezentau pentru el divinitatea, în altarul său de stalactită de lîngă masa, scaunul, laviţa de dormit din stalagmită, și ascunzătoare pentru nelegiuiți, haiducii Fulga și Budac, alți doi foști rezidenți aici care-au avut o soartă previzibilă (unul a fost împușcat, celălalt, arestat de poteră). Conform legendei, aceștia foloseau pentru acces hornul înalt de vreo zece metri, furnizor al unui slab curent de aer în interior, intrare secretă care, în timp, a fost astupată de ciobanii ale căror oi cădeau frecvent în peșteră. Singurele chestii de văzut sînt diversele forme zoologice apărute aleator pe pereți, aripa de vultur, capul și pielea de șarpe, blana de leopard, conturul mamutului, laba de urs și resturile acestuia, fosilele de Ursus spelaeus la fel de fake ca și picturile rupestre expuse.
Cunoscută de multă vreme, deci distrusă prin locuire și vizitare nesăbuită, cu amenajări învechite (balustrade ruginite, cabluri inestetice, lămpi cu becuri cu incandescență a căror emanație termică afectează ecosistemul) și fără depuneri calcitice neatinse de oamenii cavernei, Peșterei Dîmbovicioara ar trebui să i se retragă pentru un timp numele de obiectiv turistic. Măcar vreo alți 15.000 de ani, pînă cînd natura va reuși să repare tot ce-a stricat omul.
(articol publicat în Cațavencii nr. 22/459 din 3 iunie 2020 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback