Pentru munțomanii împătimiți, Sălaşu de Jos – Sălaşu de Sus – Mălăiești – Nucşoara – Cîrnic – Pietrele nu-i o simplă înșiruire de localități sau locuri românești cu nume neaoș, așa cum le sună în ureche celorlalți: e primul vers dintr-un poem al muntelui recitat ritmic pe traseul spre crestele Retezatului.
O poezie montană începută încă din Ohaba de sub Piatră, de lîngă indicatorul rutier Filiași – 171 km,Petroșani – 40 km; Simeria – 40 km, Hațeg – 9 km care te trimite din șoseaua națională pe drumul cu asfalt cam peticit ce șerpuiește spre versantul nordic al masivului, prin una din intrările în Parcul Național Retezat. Pînă la întîlnirea cu marcajul triunghi albastru care te va călăuzi pînă pe Vîrful Retezat (2.485 m) mai sînt peste zece kilometri de mers. Pe jos sau pe cele patru roți ale rarelor microbuze care vin dinspre Hațeg ori ale căruței vreunui localnic. Dacă ai ajuns aici cu rucsacul în spate, coborînd din tren sau din autobuz mai spre după-amiază, vei fi nevoit să faci popas de noapte undeva pe parcurs, de preferat cît mai aproape de intrarea în traseu. În cortul întins, înainte de asfințit, în prima poieniță dintre sate sau într-unul dintre sălașurile locale.
Am înnoptat de două ori în Sălașu de Sus, la o diferență de fix cinci ani între aceste nopți, dar parcă lipsisem de-aici doar cîteva zile. De fiecare dată am tras acasă la Mihai, prietenul drumeților de pe Couchsurfing, proprietar de free shelter (cum îi zice el, desenat foarte colorat pe poartă), și am descoperit același sat din Țara Hațegului cu case îngrijite și oameni gospodari în care natura e încă vizibil prezentă, de la berzele care-și fac cuib pe stîlpii de iluminat ai ulițelor la invazia de inflorescențe alb-galbene din fînețele de la marginea comunei, sărbătorite anual, în mai, de spectacolele folclorice ale Festivalului Narciselor.
Viaţa curge domol în Sălașu de Sus, într-un alt timp, complet diferit de cel nerăbdător al orașului; lumea îşi mînă vitele şi caii la păşune, trudeşte în grădină, la pădure sau pe cîmp, de la primul cîntat al cocoșilor pînă la cotcodăcitul ultimei găini adormite. Birtul se deschide abia pe seară, după ce treburile zilei au fost terminate. La unul dintrefoișoarele sale separeu cu masă de șase persoane, bănci și acoperiș din lemn din fața cabanei-bar dintre brazi care-ar putea fi subiect de text la rubrica vecină de cîrciumi est-europene, am testat împreună cu amabila mea gazdă răchia locală, combinînd-o, pentru autenticitatea meniului și protecție stomacală, cu o pereche de virșli de Sălaș, cîrnăciorii picanţi din carne de oaie şi/sau capră fierți înainte de a fi puși în farfurie, după o rețetă care-i face veri cu cremvurștii inventați acum peste două sute de ani la Frankfurt.
Pentru oaspeții care-au scăpat cu mintea netulburată și genunchii încă neînmuiați după întîlnirea cu prunele sălășene ajunse la stadiu lichid s-au pus indicatoare și panouri explicative la aproape toate obiectivele turistice ale zonei. Cascada Lolaia, o cădere de ape repezi și limpezi, undeva între Cîrnic și Cabana Pietrele, pe stînga, sub poteca Retezatului, ce-a mai rămas din cetatea feudală de secol XV-XVI în care s-au descoperit o comoară cu sute de dinari romani din argint sau Cetatea Colț, ruinele castelului aflat la vreo oră şi ceva de ascensiune printre pășuni împădurite, pe un pinten stîncos, pe buza unei prăpastii. Fosta fortificație medievală, acum nişte resturi de ziduri năpădite de vegetație, a aparținut familiei cneazului de Rîu de Mori, Cîndea, pînă să treacă definitiv în patrimoniul literar universal ca faimosul Castel din Carpați al lui Jules Verne.
Valea Sălașului e zonă de interes și pentru Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului. Nu-i ca și cum s-ar putea turna aici următorul Jurassic Park, dar, după cum a arătat ultimul film al seriei, chiar dacă n-ai cum să te întîlnești cu vreun dinozaur pitic în Sălașu de Sus, nici n-o să te plictisești un week-end în sat, garantez.
(articol publicat în Cațavencii nr. 42/479 din 21 octombrie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment