Am ajuns în comuna bucovineană Vama, într-o vineri ploioasă, pe la prînz: după podul peste Moldova, am făcut imediat dreapta, apoi stînga și am intrat în curtea pensiunii de patru margarete Casa Călin, o bijuterie arhitectonică din lemn înconjurată de verdeață. Gazdele ne-au întîmpinat în fața șemineului din salonul de la parter, cu o afinată de bun-venit, apoi ne-au cazat în camerele de la etaj, unde, în balconul larg, dotat cu pat pentru nopți fierbinți, am servit avid cîteva porții de aer curat. Cît am dat o fugă pînă la mînăstirile Voroneț și Humor, aflate în raza pensiunii, s-a pregătit masa de seară, un adevărat festin culinar bucovinesc: platou cu brînzeturi, slăninuță, mușchi afumat, murături, salată și zacuscă de hribi și ghebe, sarmale fierte în vin.
A doua zi, vremea s-a schimbat în bine; după ce am mîncat niște mere direct din pomii care bat cu ramurile în geamul pensiunii, am urcat dealul din apropiere. Pe seară, în foișorul din grădină, stăpîna casei, doamna Iuliana, mi-a spus povestea Casei Călin. Acum mai bine de zece ani, casa veche moștenită de la părinți (care au o zonă-altar, cu fotografii alb-negru pe unul dintre pereții salonului) a fost extinsă la 12 camere și amenajată pentru primirea oaspeților. S-a încercat de vreo două ori accesarea unor programe de finanțare europeană, dar birocrația a fost mai tare și, pînă la urmă, extinderea a fost realizată printr-un credit, pe care îl mai au de rambursat pînă în 2018. E o afacere de familie care funcționează mai mult în circuit închis; masa se servește doar pentru clienții pensiunii, cu variante de meniu tradițional din ingrediente preparate în casă. Casa Călin e adevărata pensiune agroturistică – noțiune total diferită de vila turistică standard de Valea Prahovei vopsită în roz, cu scară de inox, gresie, faianță și mîncare de la Metro.
Oamenii veniți aici se reculeg în mînăstirile din zonă, pleacă în drumeție pe trasee montane (pînă pe Rarău sînt doar 15 km), călăresc, în apropiere, la Capul Cîmpului, unde există o herghelie. Sau, pur și simplu, se plimbă prin grădină, citesc în balansoar, discută între ei; se decarcă de zgura orașului, trăiesc cîteva zile în timpul bucovinean, care curge cu totul altfel decît cel bucureștean.
Am plecat duminică, privind în oglinda retrovizoare, ușor nostalgic, spre locul în care mă simțisem două zile ca în copilărie, în casa de la țară a bunicilor. Dacă banii de la UE ar ajunge direct la cîte o Casă Călin din fiecare localitate montană, în loc să fie tocați pe sute de simpozioane de promovare cu zeci de participanți plictisiți, hectare de standuri colorate și tone de pliante inutile, turismul românesc ar mai avea o șansă.
(articol publicat în Cațavencii nr. 40/67 din 10 octombrie 2012)
Be the first to comment