După terminarea lungilor peregrinări prin zona istorică a Sevillei, te-așteaptă multele muzee ale orașului, în special Catedrala, cu-al său turn faimos, Giralda, Alcazar, reședința regilor spanioli, și Arhiva Indiilor, toate monumente patrimoniu UNESCO. De fapt, tu le-aștepți pe ele, bîțîind de pe-un picior pe altul, în coada viguroasă de la intrare. Dacă n-ai răbdarea necesară și/sau cheful de-a dona zecile de euro solicitate de aceste case de bani pentru culturalizarea maselor, poți găsi oricînd alternative gratis și fără (prea mare) aglomerație: Universitatea din fosta fabrică de tutun în care-a învîrtit foițe și celebra Carmen din opera omonimă a lui Bizet, o biserică cu altar aurit și cupolă impresionantă, Basilica Jesus del Gran Poder, să zicem, sau El Patio Sevillano, restaurantul vecin arenei luptelor cu tauri, care, din 1952, oferă, în fiecare seară, un spectacol flamenco și o cină romantică, contra a 80 de euro de persoană. Am zis gratis? Pardon, Universitatea, doar în spațiile publice frecventate de studenți, biserica, numai la anumite ore din zi și din săptămînă, iar cîrciuma dansantă, doar în holul de la intrare.
Înainte de toate, însă, primul loc de vizitat în Sevilla, ca român microbist (și, pe deasupra, și stelist pe stil vechi), este Ramon Sanchez-Pizjuan, stadionul finalei Cupei Campionilor Europeni din 1986. Turul costă 12 euro și începe în muzeul clubului FC Sevilla, în care vedete sînt cupele UEFA cîștigate în ultima perioadă și tricoul lui Maradona de la meciul de prezentare cu Bayern München din 28 septembrie 1992 (El Pibe D’Oro a jucat un sezon, înainte de retragerea argentiniană de la finalul carierei, la FC Sevilla, după ce devenise zeu la Napoli). Traseul mai cuprinde loja oficială, vestiarele în care Sergio Ramos și ai săi se dezechipează zilnic, sala conferințelor de presă, tunelul de acces pe teren, banca de rezerve a gazdelor, zona mixtă în care se dau interviurile de după meci și magazinul cu tricouri și suveniruri scumpe, doar pentru ultrași. (Nu știu cum m-au păcălit să fac o poză cu un Ramos virtual… Cert e că le-am dat 10 euro pe fotografia care mă aștepta printată, înainte de ieșire.) Chiar dacă stadionul a fost renovat de două ori de la momentul istoric – pentru fotbalul românesc – 7 mai 1986, poarta din dreapta, cum te uiți dinspre loja oficială, e tot acolo unde Duckadam intra în Cartea Recordurilor, apărînd patru lovituri de la 11 metri consecutive. Marea dezamăgire a vizitei e că această performanță nu-i menționată nicăieri. Angajații interpelați pe tema asta dau din umeri: ăsta-i muzeul clubului, nu al stadionului.
Dacă, la fel ca mine, ați crezut că spaniolii nu mai organizează deloc corida, pentru că UE și asociațiile de protecție a animalelor au interzis-o, ați trăit într-o mare eroare. Deși prin alte locuri din Spania joaca cu tauri s-a cam terminat, aici acest spectacol tradițional nu s-a oprit niciodată, face parte din viața curentă a sevillanului. E, cumva, ca sacrificarea rituală a porcului românesc de Crăciun, numai că, diferență majoră, cu mult mai mult public.
Drumul taurului spre abator trece, deci, în Sevilla, prin Plaza de Toros de Maestranza, arena circulară de pe malul Guadalquivir-ului cu mai multe porți și culoare îngrădite în partea inferioară a tribunelor, în care încap vreo 12.000 de spectatori. După ce-ai lăsat 10 euro la ghișeul intrării principale, poți umbla brambura prin spațiul interior mărginit de cordoane roșii, pe teren și printre gradenele de cărămidă marcate cu locurile spectatorilor sub care locuiesc expoziția cu costume de toreador, cape, fotografii, tablouri și un taur împăiat, niște grajduri, acum goale, și capela în care se roagă matadorii, înainte de confruntare, ca să nu fie luați în coarne.
O supraveghetoare a muzeului dă urechilor curioase detalii foarte interesante. Biletul coridei costă între 40 și 200 de euro, iar actorii patrupezi, care trebuie să aibă minimum cinci ani și 460 de kilograme, sînt crescuți la ferme de pe tot cuprinsul Spaniei, în semi-sălbăticie, fără contact direct cu omul. Sezonul începe prin aprilie, în preajma Paștelui, și ține pînă prin octombrie, totalizînd aproximativ 30 de reprezentații. Fiecare spectacol începe fix la 18,30, durează cel puțin două ore și este susținut de trei toreadori și de șase tauri, fiecare animal performînd timp de 20 de minute în arenă – o suprafață plată de pămînt bătătorit cu diametrul de vreo cincizeci de metri, în care animalul intră alergînd pe poarta de sub ceas marcată cu un cap de taur, opusă lojei oficiale, și este scos, tîrîș, pe o alta, laterală. Excepțiile de la desfășurarea acestui program standard sînt un eveniment rarissim: în ultimii douăzeci de ani, doar de trei ori s-a întîmplat ca, datorită bravurii arătate, taurul să fie cruțat, la cererea spectatorilor. Și întors la fermă, pe post de cap de familie, genitor al unei dinastii cu pedigree, viitoare participantă în show-urile în care adevăratele vedete sînt toreadorii, niște artiști cu fani pătimași, ca orice alți Enrique Iglesias sau Shakira. Bailamos, Waka-Waka, Olé!
(articol publicat în Cațavencii nr. 9/651 din 6 martie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment