De la Skopje la Ohrid sînt vreo 200 de kilometri, pe care îi faci în cam patru ore, cu autobuzul. Biletul costă 520 de dinari (aproximativ 40 de lei) și trebuie arătat obligatoriu, la ieșirea din autogară spre zona peroanelor, unui nene în uniformă pe post de ușă. Autobuzul în care ai urcat după ce fiorosul paznic te-a lăsat să treci, un autocar modern și curățel, traversează Macedonia de la nord la sud-vest pe niște drumuri asemănătoare celor de pe la noi (diferența e că, la ei, chiar se lucrează la cîteva segmente de autostradă) și, pînă la destinație, face popas după niște serpentine, la o benzinărie cu restaurant, undeva în munți.
Era vreo 6 seara cînd, proaspăt debarcați din cursa Skopje-Ohrid, așteptam în baraca locțiitoare de autogară pînă se construiește, cîteva zeci de metri mai încolo, titulara. N-a durat însă foarte mult pînă cînd gazda noastră, Ringo, basistul trupei rock locale The Backdoor Band, ne-a cules cu tot cu bagaje și ne-a făcut un scurt tur al orașului, cu stație finală acasă la el, acolo unde, în bucătărie, era deja întinsă masa tradițional-macedoneană: iahnie de fasole cu afumătură și gogonele murate, amestecate toate într-un castron mare de lut. Asortată, separat, cu sticla de rakija de încălzit papilele.
Abia a doua zi avea să fie mai mult timp pentru o plimbare prin acest oraș-stațiune a cărui populație (cam 50.000 de oameni) se dublează în sezonul estival, localnicii închiriind bucuroși turiștilor camerele libere găsite prin casă. Dar numai după ce ne-am tratat mahmureala cu o ciorbă de burtă (da, există, voi reveni cu amănunte cum le-am găsit pe amîndouă), la o terasă-restaurant de pe lîngă Stația Hidrobiologică responsabilă cu înmulțirea artificială a unei specii endemice de păstrăv, la care am ajuns dînd un mic ocol lacului cu apă limpede și plaje sălbatice, înconjurat de dealuri apropiate și munți ceva mai îndepărtați.
Localitatea e celebră încă de prin secolele IX-X, cînd Clement și Naum, discipolii faimoșilor educatori Chiril și Metodiu, părinții alfabetului chirilic, au fondat aici Școala Literară, prima universitate slavonică. Ceva mai tîrziu, prin secolul XI, Ohrid avea să devină, pentru scurtă vreme, și capitala imperiului creat de Țarul Samoil (967-1014). Cetatea de scaun a țarului, ale cărei ziduri crenelate se prelungesc cu fortificații de piatră găurite de porți de acces – Poarta de Sus, cea aflată vizavi de amfiteatrul antic din perioada preromană, și Poarta de Jos s-au păstrat în stare relativ OK –, poate fi vizitată și astăzi (program 9-17, 60 de dinari), pe colina orașului vechi, la care ajungi urcînd străzile înguste, în pantă, acoperite cu macadam, care, pe alocuri, se transformă în scări, printre case înghesuite, cu pereți albi și acoperișuri de țiglă, cum mai poți vedea prin stațiunile insulelor grecești. Orașul a avut la un moment dat 365 biserici, cîte una pentru fiecare zi a anului – spune o legendă locală –, construite sub ocupațiile bizantină, sîrbă și bulgară; n-or mai fi chiar atîtea, dar o turlă cu cruce se vede cam din orice punct al Ohridului, chiar și de lîngă moscheele perioadei otomane. Străduțele colinei se varsă în piața centrală, pe esplanada cu debarcader a micului port cu bărci și vase de croazieră, de unde, în prelungirea pietonalei cu terase, cafenele și buticuri cu suveniruri (noi ne-am cumpărat un tricou cu orașul – 400 de dinari – și o alifie-minune pe bază de propolis, rețetă veche a unui apicultor local – 1.000 de dinari), se desfășoară faleza cu blocurile comuniste ale orașului nou. Seara, piața e luminată ca ziua și în sistemul de amplificare se aud cîntece tradiționale macedonene.
Am plecat din Ohrid, a treia zi dimineață, cu un taxi, pînă la Bitola (500 de dinari), și cu un altul, pînă la Salonic (80 de euro). Privind pe geam peisajul familiar, copleșit de senzația că zece ani de UE ne-au ajutat doar să ajungem la nivelul Macedoniei.
(articol publicat în Cațavencii nr. 16/299 din 26 aprilie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment