N-aș vrea să trăiți cu impresia că aici, la Cațavencii, ne ocupăm doar cu comediile mondene. Așadar: în week-end-ul trecut, am fost pentru două zile vamaiot. Nu în Vama Veche, ci în comuna suceveană Vama, unde pensiunea agroturistică de patru margarete “Casa Călin” a fost, timp de cinci săptămîni, gazda foarte ospitalieră a celei de-a șaptea ediții a workshop-ului Aristoteles, un atelier anual de film documentar produs de Dan Nuțu (ajutat de Anca Romanescu, Crăița Nanu, Gaftoni și Miki), în care tineri cineaști europeni grupați în echipe (regizor/director de imagine/editor) realizează împreună, parcurgînd toate etapele, de la pitch la montajul final, un documentar despre viața în Vama. Trainerii de anul acesta au fost regizorul iranian Rafi Pitts, olandezul Jeroen Berkvens, documentaristul francez Jacques Deschamps și documentarista rusă Tania Rakhmanova.
Vineri seară, după vizionarea în premieră a celor patru proiecții
1. dOGS (a traditional shepherding story through the eyes of a sheep dog) – regia Tudor Botezatu (România), imaginea Vanda Volic (Croația), montajul Tereza Adamkova (Cehia)
2. Doge’s Palace (a nomad group of train and bridge workers who have been working and living together for 25 years) – regia Julia Groszek (Polonia), imaginea Cristi Moldovan (România), montajul Letiția Ștefănescu (România)
3. Pink Salon (an urban get-away story about a young boy who wants to leave the village for any bigger city) – regia Xandra Popescu (România), imaginea Simona Jerala (Slovenia), montajul Emanuela Iorga (Republica Moldova)
4. The Bed is Broken (the friendship of two teenagers, unveiled inside an abandoned area) – regia Raluca Răcean-Gorgos (România), imaginea Ana Maria Vijdea (România), montajul Dan Ștefan Pârlog (România)
juriul format din regizorii Cristi Puiu și Stere Gulea, André de Margerie (director departament Relaţii Internaţionale ARTE, canalul TV care a asigurat o mare parte a bugetului) și Treasa O’Brien’s (festival producer and programmer Open City London Documentary Festival) a decis cîștigătorii: The Bed is Broken și Doge’s Palace.
Împreună cu colegii Gabi Lupu (România liberă) și Sebastian Eduard (Jurnalul național), mi-a revenit sarcina de a acorda un premiu al presei (adică, fără bani, doar diplomă și felicitări). Decizie identică: ex aequo, The Bed is Broken și Doge’s Palace.
Apoi, pînă spre dimineață, pe canapelele din fața șemineului, lumea a degustat filme, specialități culinare bucovinene și vinuri bune. “Sînt impresionat de ceea ce am văzut aici, pentru că, în doar o lună de zile, să găsești un subiect interesant, să-l filmezi, să-l montezi, în fine, să produci un film de 30 de minute e un demers foarte dificil: ca să faci documentar observațional ai nevoie de timp – timp care se măsoară în luni, nu în zile”, mi-a spus, la un pahar de cornată, Cristi Puiu, de la care am primit, cadou pentru Cațavencii, mai multe cuvinte.
Reporter: Cristi, cum ai aflat de Aristoteles?
Cristi Puiu: De workshop-ul ăsta am aflat de la Dan Nuțu, cu ocazia unui TIFF la care a fost prezentat un film al Adinei Pintilie, Nu te supăra, dar… (Don’t Get Me Wrong), care a fost făcut la Aristoteles – nu știu dacă veneau și-l făceau tot aici, în Bucovina, pe vremea aia –, cred că la Sibiu. Și asta mi se pare că este o bună opțiune, să se ducă prin țară, în fel de fel de locuri, pentru că așa cum arată conceptul, ești cumva obligat să schimbi locul; să nu aduci tot felul de oameni interesați în experiența asta și să ajungi în final să se suprapună filmele. Sigur, există o mulțime de subiecte posibile, chiar dacă-ți petreci aici, în Vama, 10, 20, 30 de ani, dar pentru ca workshop-ul ăsta să aibă sens, cred că e mai important ca la capătul drumului să ai în arhivă documentare despre povești pescuite din locuri cît mai diferite.
Rep.: E prima dată cînd participi aici?
C.P.: Da, am fost invitat și am venit pentru că am avut timp. Dacă n-aveam timp, nu veneam. De fapt, nu particip (am venit joi, cu o zi înaintea voastră, presa), pentru că nu e ca la un festival de film. Într-un juriu de festival trebuie să fii de la început pînă la sfîrșit în interiorul lumii ăleia, racordat la energia festivalului, și se întîmplă, așa, o chestie, că îți pierzi și judecata la un moment dat. Adică există acest risc, să apreciezi greșit.
Se spune că atunci cînd te duci să-ți cumperi casă trebuie să alegi o zi ploioasă și, dacă îți place atunci, cînd e vreme urîtă, cînd e soare e minune. Ei, în condiții de festival, e ca și cum ar fi soare tot timpul și toate arată bine cumva. Aici a fost diferit: am văzut filmele fără să mă cunosc cu oamenii ăștia dinainte, nu a existat o pregătire prealabilă care să mă facă să-mi reglez (în mod inconștient, bineînțeles) percepția în raport cu oamenii pe care i-am cunoscut ca să zic că filmele sînt mișto pentru că îmi plac autorii lor.
Rep.: Ai putut fi obiectiv…
C.P.: Da, mai obiectiv. Eu m-am întîlnit aici cu două filme împlinite și cu două filme cumva neîmplinite, dar din motive ce țin de subiectul ales. Dacă vrei să faci documentar observațional e nevoie de timp: trebuie să petreci o mulțime de timp cu oamenii ăia pentru ca să le creezi posibilitatea de a se distanța, de a face abstracție de cameră; de fapt, de a îngloba camera ca pe un obiect oarecare din interiorul lor, ceea ce e foarte greu. Și au mai fost niște greșeli inerente începutului, probleme legate de opțiune: nu s-au hotărît dacă să fie ficțiune sau să fie documentar. Nu și-au pus întrebările corecte și a ieșit o bîlbîială între ficțiune și documentar – n-au știut încotro să se ducă.
Rep.: Cît de greu a fost să decideți?
C.P.: N-a fost greu. A fost o situație relativ fericită, pentru că a existat o majoritate. Care filme? 2 și 4, punct. Cu excepția lui Treasa: ea a avut un alt clasament, adică al 4-lea și al 3-lea. Am avut discuția lămuritoare, fiecare și-a argumentat alegerea și s-a încheiat repede, pentru că eram 3 contra 1.
Rep.: Noi am făcut fiecare cîte un clasament, fără să ne vorbim înainte; am acordat locului 1 – 4 puncte, locului 2 – 3, 3 – 2, 4 – 1 și a ieșit ierarhia The Bed is Broken – 10 puncte, Doge’s Palace – 9 puncte, Pink Salon – 6 puncte și dOGS – 5 puncte, iar pentru că diferența dintre primele două filme a fost de doar un punct, am decis să le premiem pe amîndouă. Deși, într-un fel, Doge’s Palace se potrivea mai mult pentru un premiu al presei, pentru că aduce a investigație, e construit ca un reportaj.
C.P.: La mine, Doge’s Palace a fost primul, pentru că demersul e mult mai complicat. Oamenii ăștia chiar au făcut un film documentar, adică filmul în care ceea ce se petrece în afara capului autorului este mai important decît ceea ce se petrece în interiorul capului autorului, cum este în cazul filmului de ficțiune.
În cazul lui The Bed is Broken este ușor invers, pentru că acolo este o mizanscenă, este un film de ficțiune cu personaje reale, și nici asta nu e adevărat: este un film de ficțiune cu niște actori neprofesioniști, punct. Nu-i un film documentar, ceea ce nu-i scade meritele, dar pe mine mă interesa celălalt aspect, pentru că e mai ușor să faci o ficțiune în 30 de zile decît un film documentar în 30 de zile – să intri în relație cu oamenii ăia, să nu mături pe jos cu cei pe care îi intervievezi, cum se întîmplă foarte adesea în filmele documentare unde autorul are, așa, o privire condescendentă și ne arată nouă, spectatorilor, cît de boi sînt oamenii și ce deștept e el.
Vezi celebrul caz Michael Moore, care mi se pare o fundătură a cinematografului. În momentul în care a fost, în mod cît se poate de stupid și absurd, premiat la Cannes cu Palme D’Or… Adică nu faptul că a luat premiu mă deranjează (nu mă interesează, e decizia unui juriu), dar Palm D’Or înseamnă ceva, înseamnă un soi de legitimare aproape absolută și nu e OK să legitimezi pe unul care, de fapt, n-are nici o legătură cu investigația de nici un fel. Mai ales că e un om care recurge atît de ușor la niște mutări lipsite de orice fel de respect față de deontologia acestei meserii, de fapt, mai mult decît atît, față de etică, global, dincolo de profesie.
De exemplu, cînd a făcut Roger & Me, filmul a fost bine primit pentru că “Iată, ce ne dezvăluie el din interiorul uzinei General Motors”, ca ulterior să se afle că a manipulat materialul ăla cap-coadă, pentru că a schimbat cronologia evenimentelor, schimbare care a dus la o schimbare de sens în interiorul filmului. În comunitatea cineaștilor, Michael Moore este un soi de freak; personal, nu-l percep ca pe un cineast și cred că nici jurnaliștii nu îl percep ca pe un jurnalist. E, de fapt, acolo unde se întîlnește tabloidul cu cinema-ul și cu jurnalismul.
Rep.: Un fel de Jerry Springer…
C.P.: Da, da. De fapt, unde se întîlnește… (surîde) Știi emisiunea aia a lui Gîdea, de la Antenă?
Rep.: O știu, dar nu o urmăresc.
C.P.: Acolo unde se întîlnește Mircea Badea cu Gîdea, cam pe-acolo este Michael Moore. Bref, nu-mi place Michael Moore, dar îl dau ca exemplu pentru că cam asta se întîmplă cu documentarul în România. Cumva, ambasadorul lui Michael Moore în cinematografia română e Florin Iepan, care face cam același lucru. Și i-am spus asta, cînd m-am întîlnit cu el la Timișoara – întîmplător sau nu, nu mai știu cum a fost, într-o altă viață, cînd făceam o emisiune pentru Atomic TV – și i-am zis că e inadmisibil ce face, că e o mare măgărie că-și bate joc de oamenii ăia pe care îi intervievează, oameni care vin și se deschid, au propria lor istorie, propriile lor suferințe, frustrări, împliniri etc etc. Pentru că ei au trăit o viață; ei vin acolo și se deschid, și-ți spun ție o chestie și tu îi iei de sus, îi iei în bășcălie. Asta mi se pare cu adevărat grav.
Și dacă nu e asta, e cealaltă atitudine: una de nu mă ating de nimic, nu vreau să mă murdăresc. Și stai la distanță de tot și de toate și nu spui nimic. În primul rînd, trebuie să ai o viziune despre cinema și lume, și apoi să ai abilitatea, talentul de a închide această viziune într-o construcție audio-vizuală care este filmul. La capitolul documentariști stăm prost în România, cu excepția cîtorva…
Rep.: Kapitalism?
C.P.: Nu, nu, nici Alecu Solomon, nici Florin Iepan. Am cunoscut în România doar doi documentariști cu adevărat, doi oameni care au fost dăruiți (nici nu știu dacă ești dăruit sau ți-o construiești) să aibă ceea ce se numește privire documentară (sună mai mișto în franceză, pare mai filozofic: le regarde documentaire): Laurențiu Calciu și Dumitru Budrală. Și apoi, din spate vin tinerii: Ana Vlad, Adi Voicu, Ileana Stănculescu.
Cred că sîntem norocoși, pentru că aștia tineri au scăpat, cel puțin o parte dintre ei, de boala asta, care are toate caracteristicile unei boli tropicale: știi cum e, malarie faci la tropice; în regimurile autoritare, faci fel de fel de alte boli specifice. Sub Ceaușescu, oamenii au făcut un fel de ceaușită: toți vor să te fută, cînd au ocazia, să te calce în picioare – de la vînzătoarea de tichete ITB pînă la profesorul de la școală, toți își fac psihoterapia pe tine. În cazul cineaștilor, documentariștilor, asta se vedea și mai urît, în filmele lor în care-și striveau subiecții – adică, uite cît de bou e ăsta, imediat să-i pui la zid, să fii, cum zic americanii, judgemental, cu o privire condescendentă care n-are nici o legătură cu privirea documentară, cu o lipsă de respect care n-are nici o legătură cu privirea documentară. Privirea documentară are legătură cu o mulțime de alte lucruri, care se află într-o poziție diametral opusă.
Ăștia tineri poate că au scăpat de aerul ăla stătut, contaminat, al Epocii de Aur și nu s-au mai îmbolnăvit de ceaușită, au disponibilitate către ascultarea celuilalt. Uite, Dan a înțeles că asta ar fi de făcut și a creat Aristoteles; sigur, el are altă agendă și altă viziune, dar nu cred că nu a fost șocat de ceea ce se petrece în documentarul românesc. Adică, să simți că e nevoie de altceva, să pui puțin lucrurile în ordine.
Am făcut așa ditamai paranteza, ca să spun, de fapt, că filmul pe care l-am pus pe prima poziție, Doge’s Palace, dă seama de această înțelegere subtilă a relației cu celălalt: tu, autor de film documentar, tu, jurnalist – tu, acum, de exemplu, ai pus aparatul ăsta între noi și mă înregistrezi, și tu, prin natura lucrurilor, ești liber să faci ce vrei cu ceea ce spun eu, în limitele profesiei tale. Cam asta face și documentaristul: între noi doi este interpus un aparat care e al tău, nu al meu, iar aparatul ăsta poate perverti întîlnirea cu celălalt; nu aparatul ca device, ci atitudinea autorului.
Ce au reușit ei a fost exact asta, să creeze cadrul potrivit pentru ca oamenii ăia să se deschidă în fața camerei și să vorbească despre lucruri atît de intime – și nu doar că sînt intime, dar situația îi și pune pe ei într-o lumină discutabilă. De fapt, acolo a apărut un fel de energie; nu-ți încredințezi viața mitocanului. Nu poți să-i agresezi, nu se face așa ceva. Asta este o mare calitate, pe care puțini oameni o au; vorbesc aici despre jurnaliști și documentariști.
Și ca regizor, e același lucru: tu ai pîinea și cuțitul, dar tu știi că ai pîinea și cuțitul. De asta le spun studenților că relația pe care o are regizorul cu spectatorul este ca cea mai onestă situație care poate fi imaginată, ca relația de la masa de poker, unde oamenii joacă cu același pachet de cărți și fără manșete. Tu cu spectatorul joci cu aceleași arme, deși tu ai ditamai arsenalul în spate și poți să pui în secvența imediat următoare altceva, apoi altceva, și să-l faci harcea-parcea pe spectator. Dar tu nu trebuie să faci asta: uite, n-am manșete, n-am nimic, facem un film la care ne uităm împreună. Adică, regizorul se uită la film de pe scaunul alăturat, împreună cu spectatorul.
Rep.: Întrebarea de final: cum vezi viitorul acestui workshop?
C.P.: Băi, mi-e foarte greu să zic: ai văzut ce s-a întîmplat în ultima vreme cu ICR-ul, care a fost partener aici atîta timp. Dacă vor fi bani, o să supraviețuiască, dacă nu, o să moară, it’s as simple as this. Viitorul workshop-ului e atît de legat de finanțare, încît dacă lucrurile nu merg aici, în țară, dacă nu se găsește sprijin la instituțiile de la noi, probabil că o să ceară numai bani de afară. Și asta e o variantă, dar nu e păcat? E mare păcat! Deja funcționează cu bani de la ARTE, care e un post franco-german, deci o finanțare europeană. ARTE participă la fel de fel de proiecte: nouă, la Aurora, ne-au dat vreo 600.000 euro, cea mai mare finanțare posibilă – se cheamă Le grand accord. Sună așa, într-un fel… Numai pelicula, cu tot cu laborator, m-a costat banii ăștia. Am filmat la un moment dat 39 de duble de cinci minute dubla cu o actriță pe care apoi am schimbat-o și am aruncat pelicula aia. Îți dai seama, 200 de minute de peliculă aruncată la gunoi: dacă eram în școală, muream de inimă – o putea folosi un student. La Marfa și banii, de exemplu, am avut o rație de 3/1 la peliculă, deci vreo 270 de minute. Dacă nu veneau banii ăștia, nu puteam să facem filmul.
E important să existe workshop-ul, dar am mari semne de întrebare: e vorba de bani, totul se face cu bani. Sigur, este nevoie de pasiune, de bune intenții, dar dacă nu sînt bani, nu se mișcă nimic. Uite, vezi și tu, unde sîntem cazați aici – pensiune de patru margarete, arată superb: mă bucur cînd văd chestii de-astea în România, exact cum făcea Lucian Pintilie. Știi, Pintilie e mare amator de parizer și, odată, la o filmare, într-o pauză, s-a dus Mihai Lazăr, directorul de film, să-i aducă parizerul (poți să ai specialitățile lu’ pește, pentru el, dacă n-ai parizer, e nasol). Și mănîncă așa, cîte trei, patru felii de parizer între felii invizibile de pîine și odată zice: “Uite, domnule, dacă a fost posibil să facem parizerul ăsta în România, înseamnă că șansele noastre nu sînt pierdute cu totul!”.
(articol publicat pe catavencii.ro, 25 septembrie 2012)
Be the first to comment