Deși e mai înalt decît frate-său, Rarăul, Giumalăul are foarte puțin succes la turiste și turiști, poate și pentru că nu etalează niște Pietre ale Doamnei cu care să se dea (și mai) mare ca să fie centrul atenției generale. Nu, doamnelor și domnilor, Giumalăul nu-i genul ăla, e doar un munte modest, fără șosea botezată după numele său, care-și arată frumusețea și bogăția doar celor care se apropie de el, umil, cu pasul, nu călare pe patru roți, pe vreun TransGiumalău.
Dacă vă țin picioarele și plămînii, traseul cel mai scurt/hard e cel de pe versantul sudic, marcaj punct albastru, din Cheile Bistriței, via Piciorul Țepușelor, după ce v-ați descălțat de mașină în parcarea Cabanei Zugreni. Începătorii și leneșii au, vreo zece kilometri mai încolo, în Rusca, alternativa soft: triunghi roșu și drum forestier pînă aproape de Cabana Giumalău (1.645 m). Cine urcă împreună cu noi, gașca de 4+1 (patru ei și o ea), pe punct albastru, să se pregătească de o ascensiune criminală; prima porțiune – 500 de metri distanță, 330 de metri diferență de nivel –, chiar criminală în serie (fiindcă tot a început școala, să se calculeze panta și timpul pînă la primul popas de rulat limba înapoi în gură). Vreo două ore și ceva mai tîrziu, la ieșirea din pădurea de molid într-o poiană din care se văd culmile rărite de copaci ale munților vecini, unde masacrul se încheie cu victime minore (diversele grupe de mușchi ai gleznei, gambei, șoldului), poteca dă de indicatorul Cabana Giumalău – 15 minute, apoi traversează plaiul golului subalpin pe curbă de nivel pînă la cabană. E momentul unei pauze de ceai fierbinte, acasă la cuplul de cabanieri-rockeri care chiar domiciliază aici. (Paranteză de corelație: data trecută, în textul despre Rarău, vorbeam de părinți ignoranți și de copii care învață să respecte natura de la alții. Doi dintre acești alții sînt Dana și Bebe, care, vara, organizează la cabană tabere de educație montană în care puștiul deprinde tehnici elementare de supraviețuire, orientare turistică și prim-ajutor, în direct, văzînd și făcînd, nu în fața televizorului, înghițind bullshit-urile înregistrate ale lui Bear Grills, ca taică-său.)
De la cabană, cam în jumătate de oră de urcuș susținut, se ajunge în intersecția cu celelalte trasee care vin din Valea Putnei, Mestecăniș sau Rarău spre cel mai înalt pisc al Bucovinei. Giumalău, altitudine 1.857 m, zic toate hărțile; 1.858 m, le corectează borna din beton vărgată alb-roșu (metrul în plus o fi distanța de la tăbliță la pămînt). Ceva mai încolo, pe platoul de sub vîrf, călătorul se poate reculege cu gîndul la toți cei plecați în trecut lîngă imensa cruce-monument împrejmuită de un gard metalic și își poate mesteca liniștit gustarea privind în jos spre masivele din jur, la masa din lemn alăturată.
Nu știu cîtă lume va fi interesată de următoarea informație, dar eu o livrez oricum: dacă o să căutați cu atenție în zona vîrfului, o să descoperiți un cache. Ce-i ăla? Înseamnă că încă nu l-ați găsit: căutați în continuare prin tufișuri, pe sub pietre sau pe wikipedia.org (geocaching). Sau așteptați pînă la dezvoltarea subiectului, vorba Teleenciclopediei, într-un episod viitor.
P.S. Un vigilent de serviciu mi-a atras atenția că am uitat să menționez că, pe 14 septembrie, a fost Ziua Muntelui. Cum ar veni, trebuia să-i fi dat un telefon și să-i zic La mulți ani, dacă tot nu i-am luat cadou. Recunosc, nu-s prea atent la dintr-astea, aniversări, comemorări, zile de naștere, dar sper să se fi remarcat că, de vreo patru ani, la pagina de turism, îi trimitem aproape săptămînal felicitări cu cabane, refugii și drumeții montane.
(articol publicat în Cațavencii nr. 38/218 din 23 septembrie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment