Acum, că faimoasa Cascadă Bigăr a devenit Cascada Smolăr, după ce o jumătate din ea s-a prăbușit săptămîna trecută în albia Minișului, iar fosta vedetă media va avea de azi încolo o viață turistică mai liniștită (bineînțeles, peste vreo cîteva săptămîni, cînd s-o mai împrăștia îmbulzeala spectatorilor avizi de senzațional, dornici să vadă cum a crăpat), poate că iubitorii de natură virgină vor afla că tot pe-aici, prin Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, există și cascadele Beușnița, care sînt mult mai spectaculoase, fără să fie neapărat concurente în vreun top de Miss Waterfall.
Pentru a le vedea, de la Bigăr trebuie să mai rulezi niște zeci de kilometri ca să ajungi pe partea cealaltă a munților Aninei, pe drumul de Oravița spre Ciclova Română – Potoc, pînă în punctul numit Podul Beiului. Aici, achiți taxa de acces în rezervație (5 lei de persoană), parchezi mașina înainte de pod și o iei la picior în lungul apelor repezi ale afluentului Nerei, Beiul, pe un drum forestier îngust și foarte denivelat. Care, după vreo oră și ceva de mers lejer, via căderea de ape La Văioagă (pentru care trebuie coborît, abrupt, în dreapta, vreo 20 de metri, pînă lîngă o minicascadă în două trepte), se termină la cantonul silvic Valea Beiului, un complex turistic cu cabană, spațiu de campare și păstrăvărie. E locul în care mașinile tupeiștilor care-au nesocotit indicația de a parca în afara rezervației chiar sînt obligate să rămînă, după ce și-au lăsat bucșele amortizoarelor prin gropile de pînă aici.
De la capătul gardului de lemn al păstrăvăriei se face, în stînga, cărarea unui urcuș nu foarte solicitant (dacă ai măcar exercițiul zilnic al urcării-coborîrii cîtorva etaje de bloc, fără lift), traseul bandă galbenă care, în cam trei sferturi de oră, te duce la Ochiul Beiului, lacul de dolină cu diametrul de vreo 15 metri și adîncimea pînă la 3,6 metri alimentat constant de un izbuc. Apa lui, de culoare turcoaz intermitent, cînd verde, ca frunzișul copacilor din jur, cînd albastră, ca cerul senin oglindit în ea, e foarte limpede, permițînd privirii observarea în amănunt a activității faunei locale, în principal, peștișori și broaște, din acest adevărat acvariu public netulburat decît, uneori, de pietrele aruncate în el de copiii picnicarilor campați la canton.
Alături, o revărsare largă de ape și panoul-etichetă din față (Cascada Beușnița) îl pot păcăli pe turistul neatent c-ar fi atins destinația finală. Pînă cînd, foindu-se în jur pentru poze, o să se împiedice de indicatorul Cascada Beușnița – 1/2 oră: aha, deci există mai multe căderi în gol ale pîrîului care se varsă în apa Beiului, asta fiind doar prima dintre ele, cea din aval. Pentru celelalte, traseul continuă după podețele de lemn peste Ochiul Beiului, pentru încă o ascensiune scurtă și blîndă, pe cărarea marcaj cruce roșie, prin pădurea de fag, alun turcesc și tisă infestată de tufărișuri, pînă în locul unde, drept în fața ta, Beușnița se aruncă disperată de pe un prag neregulat, căzînd în multe fire și perdele de apă, printre și peste guri de grotă și cavități îmbrăcate în mușchi ud. Din acest versant stîncos, verde ca un trunchi imens de copac găurit de scorburi, au căzut pietrele alunecoase de la baza cascadei și buștenii – punte naturală peste apa care inundă terenul, curgînd dezordonat pe unde o trage gravitația.
Peisajele sălbatice ale Rezervației Naturale Cheile Nerei – Beușnița au avut norocul să nu fie încă afectate de activități antropice majore. Adică, datorită și din cauza zonei izolate și accidentate, inaccesibilă altfel decît cu pasul, parvenitul ultimelor decenii de capitalism haotic n-a prea putut s-ajungă aici nici cu 8×8, nici cu elicopterul, ca să-și tragă vreo cabană de fițe lîngă cascadă, cum, din păcate, s-a întîmplat destul de frecvent prin alte locuri montane.
(articol publicat în Cațavencii nr. 24/513 din 16 iunie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment