Continuăm să trecem în revistă și alte posibile locuri în care un român s-ar muta după o vacanță reușită. Urmează, deci, Top 3 localități de domiciliu, varianta european-occidentală.
Grenoble. Orășelul montan din Alpii francezi posesor, printre altele, al unei fortărețe de secol XVIII cocoțată pe o stîncă (Fort de La Bastille) și legată de oraș de o telegondolă cu cabine sferice (Les Bulles), a cel puțin douăzeci de pîrtii de schi și al celor mai multe institute de cercetare, după Paris, atrage, iarna, turiști români pe schiuri și, toamna, studenți români, cu sau fără schiuri, veniți la un master în biologie moleculară sau nanotehnologie și tentați să se stabilească în Grenoble.
Opțiuni asemănătoare: Heidelberg, alt centru universitar cu castel pe colină și viața de noapte a unui campus imens (mai ales pe Untere Strasse, strada cu cîrciumi la care berea curge în valuri, ca rîul Neckar apropiat) – dacă vor fi disponibile burse pentru români la cea mai veche universitate nemțească (1386), nu mă îndoiesc că se vor găsi destui tineri dornici să se mute măcar vreo cîțiva ani în Cambridge-ul Germaniei și să studieze conștiincios mecanica fluidelor; Maienfeld, comuna de munte din cantonul elvețian Graubünden celebră pentru Heidi, fetița din desenele animate japoneze ale copilăriei (unora dintre noi), și pentru peisajele bucolice care i-ar putea vrăji să rămînă pe absolvenții de Zootehnie amatori de o viață la țară elvețiană.
Cascais. Stațiune la Atlantic, suburbie aflată la jumătate de oră cu trenul de Lisabona, Cascais e pentru capitala portugheză ce-ar trebui să fie Mamaia pentru Constanța și nu e. Terenuri de golf, centre de echitație, hipodrom, plaje amenajate pentru wind-surfer-i și schiori nautici, toate astea și multe altele îi așteaptă pe cei care vor să trăiască într-o atmosferă de vacanță continuă la ocean; genul de român care se poate muta aici e pensionarul (cel puțin) ex-middle management de multinațională.
Sau: Ystad, orășelul suedez port la Marea Baltică, un fel de Cascais nordic, dar mult mai scump, cu străduțe înguste acoperite cu macadam, clădiri vechi foarte bine conservate și flori la pervazul geamurilor, asortat estetic și financiar oamenilor din top management-ul companiilor de distribuție de droguri (a se citi medicamente); Orosei, ruda săracă a stațiunilor de pe Costa Smeralda, o Mangalie sardă ceva mai evoluată la Marea Tireniană, potrivită pentru buzunarele foștilor colegi ai celor mutați la Cascais, dar situați pe scara ierarhică a firmei cu unul-două niveluri mai jos.
Alem. Nu e vreun resort olandez, dar arată foarte turistic: imaginați-vă un complex de vile P+1+M cu ferestre mari cît peretele și proprietăți delimitate de gard viu, construit într-un parc imens dotat cu piste de bicicletă, terenuri de fotbal cu nocturnă și debarcader pentru iahturi la rîul Maas. În Alem, comunitatea asta verde din apropiere de Utrecht, s-ar putea stabili, deci, românii care se pricep la velo- și navo-reparații. Sau la grădinărit (specialiștii în iarbă, cum ar veni).
Din aproximativ același film: Mariehamn, capitala arhipelagului de 6.500 de insulițe din Marea Baltică reunite sub drapelul Insulele Âland, o stație de feribot cu orășel de provincie (n-are mai mult de o benzinărie, două semafoare și trei kebabării) în care se găsește oricînd de vînzare o insulă izolată – cei mai interesați de a-și schimba domiciliul aici ar putea fi politicienii afaceriști care așteaptă o vizită iminentă a mascaților; Salach, satul-cartier de vile cu două-trei etaje trase la copiator, situat la vreo 50 km de Stuttgart (oricît aș încerca să-mi imaginez că profilul eventualului amator de rezidență aici e românul ăla harnic, muncitor la șaibă zi-lumină, tot samsar de mașini la mîna a doua îmi iese).
(articol publicat în Cațavencii nr. 20/200 din 20 mai 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment