Cu toată criza şi incompetenţa guvernanţilor, pensiunea agroturistică adevărată încă există. Aia în care eşti musafir, nu un nume şi-o sumă de bani, te simţi ca acasă, nu ca în bufetul gării, mănînci ca la mama, nu ca în cantina fabricii de cuie. Fără scaunele de plastic şi leii de la poartă, fără carnea ţiplată de supermarket şi vinul cu sulfiţi, fără termopanele şi gresia agroturismului industrializat de Bran-Moeciu, care livrează rural contrafăcut ţăranului de oraş.

Există. Trebuie doar s-o cauţi. E pensiunea în care retrăieşti, garantat, momentele copilăriei din vacanţele la bunici: aerul curat necondiţionat, cana de lapte proaspăt muls, sunetul sec de topor tăind lemne, cîntecul cocoşilor, atmosfera plăcută, caldă, de familie. O găseşti sigur. Nu în reviste de turism, nu în reclame. În poveştile oamenilor care au fost acolo.

Casa Cioca, Poieni, Tîrgu Ocna

Indicatorul de intrare/ieşire în/din localitate e chiar în faţa pensiunii de două margarete. O lizieră de pomi şi un gard viu formează o perdea care separă şoseaua de mica gradină a clădirii cu etaj, două corpuri şi terase din lemn. Odată cu intrarea pe poartă, te detaşezi temporar de restul lumii.

Fiind venit de pe drum, călător ostenit şi flămînd, eşti poftit la masă. Tocmai se pregăteşte specialitatea casei – pui la ceaun cu hribi, mămăligă şi mujdei. Durează cam cît aştepţi să ţi se aducă meniul într-un restaurant cu chelneri scorţoşi. Ei, nu chiar atît, ceva mai mult: de la frîntul gîtului orătaniei pînă la farfuria pe care o lingi cu tot cu degete nu e drum scurt. Cît se face puiul, stăpînul casei îţi prescrie o ţuică de prună la butoi de dud. Cu nişte pastramă alături. De pe masa gospodinei nu lipsesc, desigur, nici clasicele bucate moldoveneşti: borşul de măruntaie cu smîntînă – mai bun decît orice ciorbă de burtă –, piftia cu sfeclă roşie şi hrean, sarmalele în viţă nobilă, cîrnaţii trandafir. Sau produsele speciale, secrete de familie: ghebele confecţionate după o reţetă veche, curcanul umplut cu legume, păstrăvul la hîrzob. Vedete sînt, clar, excelentele murături (pepeni, gogonele, castraveţi, gogoşari, conopidă, varză) – cel mai apreciate dimineaţa, dacă te-ai înfipt exagerat în vinul casei. Celebra plăcintă cu poale-n brîu are ambasadă şi aici, în bucătăria pensiunii.

Te-ai ospătat, acum poate vrei să plimbi mîncarea înainte de odihnă. Dacă stai bine cu condiţia fizică, e recomandată o drumeţie pe dealuri, cu plimbare prin pădure, în vizită la căprioare şi veveriţe. Dacă nu, nu.

Crăciun tradiţional, fără E-urile oraşului

Oamenii care au trecut pragul acestei case rămîn prietenii familiei şi revin periodic. Mai ales de Sărbători, cînd beneficiezi de program artistic cu urătură şi colindă, urs şi capră, din partea localnicilor. E însă ca un club la care trebuie să-ţi faci rezervare din timp. Pentru că preţurile sînt decente şi locurile limitate, iar membrii familiei se ocupă personal de oaspeţi, neexistînd angajaţi.

Cel mai mare succes îl are cabana de pe deal a pensiunii, care poate fi închiriată de grupuri de pînă la 16 persoane. Acolo, unde panorama văii Trotuşului ţi se aşterne la picioare, eşti complet izolat şi e la latitudinea ta ce activităţi all-inclusive de iarnă execuţi: să te plimbi cu sania off-road, să organizezi team-building-uri de făcut pitici grădinari de zăpadă sau să dai startul unui paintball cu bulgări?

Poţi participa şi la tăiatul porcului, dar nu la ăla pe care îl ştii din pliantele turistice. Adevăratul tăiat al porcului cere o anumită intimitate, o minimă decenţă. Iar masa de după sacrificarea animalului se cheamă pomana porcului, pentru că se face ca pentru un fost membru al familiei. Şi ca s-o mănînci trebuie să participi, să ajuţi la mutarea porcului din cocină în cămară. Nu e spectacolul barbar cu sînge şi ţuică fiartă al promotorilor turismului care jefuiește clientul, de aceeaşi teapă cu cei care inventează tradiţii populist-electorale: ciolan cu fasole de 1 Decembrie, cînd românul vechi, ăla care a făcut Unirea la 1918, ţinea postul Crăciunului.

Istorie locală. La subsol, printre butoaie cu vin şi străchini de lut

Dacă mai aveai nevoie de încă o dovadă că nimic nu e fals, artificial, că există o moştenire care merită păstrată, preţuită şi împărtăşită, o găseşti perete în perete cu crama: gazdele au amenajat aici, cu grijă, un mini-muzeu etnografic, cu vechi obiecte din zonă. Examinezi cu atenţie şaua atîrnată în cui şi chiar dacă nu te pricepi s-o montezi pe cal, măcar ai imaginea de încheiere din basmele populare româneşti: am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Puteam să încalec şi pe-o roată, dar nu v-am spus povestea toată. Rămîne să mergeţi s-o trăiţi singuri.

(articol publicat în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de iarnă 2009, 11 noiembrie 2009)