Nashpa Turizm: Luxemburg

Luxemburg. FOTO: Grig Bute, Ora de Turism
Luxemburg. FOTO: Grig Bute, Ora de Turism

Distrugeţi în Luxemburg!

Cînd? Săptămîna trecută. Unde? Luxemburg. Cine? Nashpaturiztul de serviciu. Ce? Vizită la un prieten care lucrează în Kirchberg – Centre Européen, cartierul-sediu de instituţii europene (Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Justiţie, Comisia Europeană). De ce? Pentru un week-end de poveste. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră.

Un burg de lux

Începem incursiunea în Mica Elveţie cu un scurt info cultural: Grand-Duché de Luxembourg, singurul mare ducat din lume, a fost -împreună cu Sibiul- capitală europeană a culturii în 2007. Dincolo de mainstream (vestigii celtice, galice şi romane, expoziţii pe teme de design, globalizare, migraţie, ceramică şi sticlărie, case memoriale – Jeanne D’Arc, Victor Hugo, Van Gogh), propunea atunci – şi continuă să susţină – un underground de cultură muzeistică industrială: foste mine din bazinul carbonifer Lorraine, ex-combinate siderurgice (Volklinger Hutte), vechi depouri şi ateliere de reparaţii (Les Rotondes), toate amenajate pentru vizitare. Cum ar fi să includem şi noi într-un circuit expoziţional Copşa Mică, combinatul de la Galaţi, Valea Jiului şi alţi foşti şi actuali mari poluatori? Ar fi foarte sănătos. Şi realist. La vechimea echipamentelor, oricum sînt muzee ale tehnicii.

Păi da, îşi cam permit excentricităţi dintr-astea! Ţara de metalurgişti de la mijlocul secolului trecut e acum un uriaş sediu de bancă, care îşi face PIB-ul din fonduri de investiţii, asigurări şi alte operaţiuni bancare. Aici şi din cer curg bani: sateliţii ASTRA sînt proprietatea statului luxemburghez.

Aşa că nu e de mirare că un azil de bătrîni arată ca un hotel de lux, iar să fii şomer în Marele Ducat e un pas în carieră de pus în CV (după minimum un an de muncă, ai 2000 euro/lună ajutor de şomaj). E drept că dacă eşti străin, găseşti foarte greu job; condiţia necesară, dar nu suficientă, fiind să ştii luxemburgheză – un dialect german imposibil, cu influenţe franţuzeşti. Totuşi, mulţi portughezi şi italieni s-au adaptat şi şi-au adjudecat slujbele grele şi murdare. Pînă la urmă, ca să dai cu mopul nu-ţi trebuie talent de orator. Frontalierii (navetiştii belgieni, francezi, nemţi) sînt gulere albe pe bani grei în instituţiile financiare din imperiul lui €uro, unde să ştii engleză, franceză şi germană e suficient.

Cu excepţia alcoolului, ţigărilor şi carburanţilor (culmea, sub media de preţ comparativ cu statele din jur!), restul produselor şi serviciile sînt destul de scumpe. E chiar indicat să stai în localităţile de graniţă ale vecinilor (în oraşul german Trier, aflat la 12 km de frontieră, de exemplu) şi să vii pe zi în Luxemburg, decît să donezi peste suta de euro pentru o cameră de hotel.

Cu bicicleta prin oraşul-cetate

Canionul care împarte Luxemburgul în Oraşul de Sus şi Oraşul de Jos, are pereţi ca de cetate. Cazemate şi fortificaţii de Ev Mediu perfect conservate, poduri şi viaducte mai vechi sau mai noi, clădiri pe diverse paliere. Toate în pădure. Aşa ar fi arătat probabil comunitatea forestieră a lui Robin Hood, dacă s-ar fi dezvoltat independent, departe de binefacerile societăţii moderne. E clar că aici nu construieşti cum te taie capul – clădirea trebuie să se integreze în peisajul de secol XVII-XVIII: acelaşi stil architectural ca şi edificiile vecine, aceleaşi materiale, aceeaşi culoare a acoperişului.

De la Abaţie, biserica cu turlă ascuţită de pe malul rîului Alzette (ce curge pe fundul canionului), intri călare pe bicicletă în liftul care te salvează de o caţărare pe o diferenţă de nivel de 100 m. Ieşi deasupra într-o zonă relativ centrală, aproape de Gelle Fra (‘Doamna de aur’) – monumentul eroilor WW2 din Piaţa Constituţiei şi de catedrala Notre-Dame, care seamănă destul de bine cu celebra surată pariziană. După o tură pe la Cazematele Bock, reţeaua de fortificaţii subterane şi supraterane care domină partea estică a oraşului (patrimoniu UNESCO), o iei pe lîngă bicicletă spre centru pe Rue Chimay, pasajul pietonal care dă în Place d’Armes, o piaţă mică înconjurată de terasele restaurantelor din jur. Treci apoi printr-un gang în care se află un magazin cu fructe de mare spre Kilometrul 0: Place Guillaume şi Hôtel de Ville. Hotelul oraşului? Nu, bre, Primăria. Peste drum, la Palais Grand-Ducal, steagul nu e arborat, deci ducele nu-i acasă. Păcat! Ai fi intrat doar puţin, cît să faci pe bufonul Curţii şi să-i propui mai în glumă, mai în serios, o chestie veche, cîmpenească: Măria Ta, sînt alegeri prezidenţiale în România. Nu vreţi să candidaţi?

(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 44/932 din 4 noiembrie 2009)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.