1 Mai, ziua proletarilor de pretutindeni, și grătarele tradiționale pe care, anul ăsta, le încinge în balcon fiecare șomer tehnic responsabil, mi-au amintit de barul muncitoresc din Riga city broke-ului de anul trecut, de care, într-un ghid turistic local, citisem c-ar fi un must-see, nici o vizită a capitalei letone nefiind completă fără berea de un euro must-drink în Bufete 9 Grādi. Pe care, și pentru că era foarte aproape, la două străzi de hostelul meu de peste drum de gară, n-am ezitat s-o degust.
Nu știu dacă autenticul cu care se laudă cîrciuma asta cu specific retro a fost reconstituit de la zero sau chiar e un original ușor renovat, în care s-a mai dat un var peste zugrăveala inițială și s-au mai schimbat niște pahare, dar, cînd am ajuns acolo, am avut clar senzația de călătorie înapoi în timp vreo trei-patru decenii. Anii ‘70-‘80 sunau insistent ca să-și recupereze pozele alb-negru, magnetofonul și cîntarul cu talgere, cadran și braț indicator de pe pervazul ferestrei, în timp ce la cele doar două mese ocupate, un tip între două vîrste își sorbea preocupat berea, iar un cuplu plictisit studia atent, ea, afișajul telefonului, el, caii verzi de pe pereți. După ce tanti de după grilajul ghișeului cu băutură și sendvișuri relativ ieftine, mi-a turnat în halba sub formă de cană celebra bere de un euro, am intrat și eu în peisajul ăsta înghețat în timpuri sovietice din Bufete 9 Grādi. Numele i-ar veni, cică, de la o bere locală îmbunătățită parțial cu vodcă, ca să ajungă la cele nouă grade alcoolice enunțate, un fel de “carcalete“ sau “tun“ românesc, dar mult mai slab.
Decorul te împinge în amintiri: mi-am băut berea cu gîndul că și pe la noi au făcut carieră, în epocă și prin ficații consumatorilor, destule bufete muncitorești asemănătoare, așa-numitele “bombe“ care se umpleau, cînd lumea ieșea de la lucru, pe timpul ălălalt, și, imediat după ora deschiderii, pînă mult după Revoluție, cu aproximativ aceiași clienți – de data asta, șomeri sau pensionari – care semnau condica de prezență pe baricadele alcoolului ieftin și prost, toată ziua. (Le știu de mult: aveam doar vreo cîțiva ani, cînd am intrat pentru prima dată într-unul. De mînă cu doamna Augustina, bona mea de origine germană care venea acolo zilnic să-și bea romul. M-am bucurat de siropul de căpșuni pe care mi-l lua și de simpaticii bețivi care se jucau cu mine, pînă cînd taică-meu, auzind de aventurile lui fecior-său prin crîșme, a dat-o urgent afară pe bătrîna nemțoaică.)
Bufetul ăsta leton era însă ceva mai scuturat și mai curățel față de cel din amintirile mele, pregătit pentru selfie-urile turiștilor vestici amatori de experiențe sovietice: nici un drojdier nu strica atmosfera cool a locului, deși ar fi fost fix exponatul viu necesar unui muzeu al băuturii comuniste.
(articol publicat în Cațavencii nr. 17/454 din 29 aprilie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment