Tren de noapte. De la Monte Carlo la Veneţia, cu schimbare în Milano. Unde, la 5 A.M., nu funcţionează sistemul informatic de afişare şi bîlbîi confuz printre peroane, întrebînd în stînga şi-n dreapta de trenul de Veneţia. Nu ştie nimeni, nici măcar personalul feroviar italian. Toată lumea dă din umeri a neputinţă, arătînd spre afişajele înţepenite într-un fel de blue screen of death (Micromoft ® all rights reserved).
Paranormal! Cu al şaselea simţ, de nashpaturizt, detectezi platforma de unde pleacă în cîteva minute trenul pe care nu scrie absolut nimic. Confirmarea o primeşti de la naşul garniturii, care a aflat şi el în ultimul moment că se urcă în trenul de Veneţia.
Ai încercat să dormi ceva, dar două cucoane au ciripit în italiană tot drumul pînă cînd, exasperat, deschizi ochii şi vezi peste tot numai apă.
Veneţia, ieri
Legată de continent la Mestre (care e tot parte a Veneţiei) printr-un pod-cordon ombilical de 5 km, laguna veneţiană la Adriatica (118 insule, vreo 150 canale, cam 400 de poduri) a fost condusă de cînd se ştie, de un consiliu de administraţie după modelul senatului roman al cărui CEO era Dogele. Asta pînă în 1797, cînd fosta Republică Maritimă care împrăştia spaimă şi crea fiori în Mediterana Evului Mediu a fost cucerită de Napoleon şi folosită ca monedă de schimb cîteva luni mai tîrziu, austriecii primind-o în locul Belgiei. Şi al marchizului de La Fayette, prizonier de la paintball-ul anterior. Şapte ani mai tîrziu, micuţul bătăuş s-a supărat şi şi-a luat jucăria înapoi, după ce l-a tras de păr şi l-a umplut de sînge pe austriac la Austerlitz. Care s-a răzbunat recuperîndu-şi mingea, abia cînd Napoleon a fost exmatriculat în 1814… După vacanţa mare petrecută în Austria, la 1866 Veneţia intra la şcoala italiană, clasa profesor Victor Emanuel II.
Dacă Florenţa e leagănul Renaşterii Italiene, Veneţia e balansoarul. Cu care s-au dat mari pictori ca Tintoretto sau Tiţian. Alţi celebri fii ai oraşului: nashpaturistul Marco Polo, muzicienii Antonio Lucio Vivaldi şi Carlo Goldoni, playboy-ul Giacomo Casanova.
Asta ar fi pe repede-înainte, istoria unui oraş care e cunoscut mai mult pentru Carnavalul de la ştirile tv din februarie (cînd nu prea sînt subiecte) şi gondolele din O sole mio …
Veneţia, azi
Venezia Santa Lucia. În faţa gării, debarcaderul la Canal Grande de la care pleci spre Piaţa San Marco. Cu corespondentul autobuzului – vaporetto, 6.5 euro/cursă (în funcţie de durata vizitei, abonamentele sînt mai rentabile: 14 euro/12 ore, 21 euro/36 ore). Sau -dacă nu-ţi stau bine în buzunar o sută de euro- cu gondola.
Piazza San Marco, Basilica, Palazzo Ducale. Zona e invadată de turişti; e ca într-un supermarket sîmbătă seară: te ciocneşti de ceilalţi la fiecare pas, iar cozile la case încep de la Puntea Suspinelor. Piaţa superaglomerata survolată de porumbei e mărginită de restaurante cu terasă (la care seara mănînci direct într-un show despre istoria Veneţiei cu imagini video, fotografii, picturi proiectate in piaţă) şi buticuri cu cristale de Murano la preţuri de automobil cu toate opţiunile incluse. O vioară, o chitară, un papagal. Chiar şi peştele de sticlă colorată, de pe televizorul alb-negru al mamaiei de la ţară.
Apoi intri în labirintul de străduţe înguste, în care te pierzi uşor dacă nu stai cu ochii pe indicatoare – nişte plăcuţe mîzgîlite plasate în cele mai năstruşnice locuri, multe dintre ele graffiti-ţepe. Prăvălii cu măşti de carnaval de la zece la sute de euro, tarabe cu flori, fructe exotice, legume, brînză, peşte, nucă de cocos de vînzare cu bucata, restaurante cu măsuţe pe buza canalelor, viermuială de turişti, bazar cu suveniruri direct pe podul Rialto.
Veneţia de mîine?
E oraşul romantic de care ai tot auzit, doar dacă te ţii de nas lîngă canalele cu apa puturoasă şi ai noroc la negocierile cu toţi chelnerii, vînzătorii, recepţionerii care sînt programaţi genetic să te jecmănească.
În unele locuri, neglijenţa clădirilor scorojite, gunoaiele aruncate direct de la fereastră şi umbra zonelor dubioase îţi amintesc de Lipscani. Chiar, ar fi o idee pentru Centrul Istoric… Cum îl inundăm? Foarte simplu, la o ploaie mai mare. Plus hidrantul din colţ. Şi apoi ne plimbăm cu barca de la un club la altul, în loc să escaladăm podeţe de lemn în fiecare weekend. Ar fi o rezolvare tipic românească, rapidă şi fără muncă, cu rezultate spectaculoase. Bonus: scăpăm şi de maidanezi!
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 45/881 din 12 noiembrie 2008)
Be the first to comment