Deși Bucureștiul a avut de-a lungul timpului ca locuitori o mulțime de personalități culturale și artistice, în Capitală sînt foarte puține case memoriale. Cea mai interesantă dintre ele este Casa Mărțișor din apropierea Pieței Sudului, locuința, anexa cu utilaje tipografice, livada și grădina domeniului lui Tudor Arghezi (1880-1967). Dincolo de trotuarul din fața intrării unde poetul scotea cireșe la vînzare, în dreapta pomilor aliniați la dungă, pleacă aleea lată spre a doua poartă prin care se face accesul spre curtea casei în care a trăit, din 1930 pînă la moarte, împreună cu familia: a doua soție, Paraschiva, și copiii, Mitzura (Domnica-Ecaterina) și Baruțu (Iosif, numele de călugăr la Mănăstirea Cernica al lui Arghezi, în scurta perioadă monahală de dinainte de prima căsătorie).
Casa Mărțișor a împrumutat numele străzii, cunoscută astfel după tradiția locală, obicei oltenesc, a șnururilor alb-roșii atîrnate, primăvara, pe ramurile înflorite ale pomilor. Cînd s-a mutat Arghezi aici, în 1930, cartierul avea aspectul unui sat de cîmpie: gospodării sărace, de oameni sărmani, o singură fîntînă și o uliță noroioasă spre care birjele nu acceptau curse ca să nu se împotmolească; la poartă, era o baltă în care se scăldau bivolii pînă la coarne. Planurile casei au fost desenate chiar de proprietar, care și-a dorit-o foarte luminoasă, cu multe geamuri. Construcția a durat mai bine de zece ani, pînă la finalizarea lucrărilor familia locuind în plin șantier: mai scria maestrul un vers, mai punea meșterul o cărămidă.
Lăsată prin testament cu destinație expresă de casă memorială, clădirea are 18 camere dispuse pe două niveluri locuibile plus un pod, din care doar etajul e vizitabil. La capătul scării plecate de la parter începe holul în care-și primea Arghezi vizitatorii oficiali (jurnaliști, editori, colegi de redacție, diverși alți musafiri veniți cu treburi profesionale); oaspeții apropiați erau poftiți și mai în interior sau afară, în grădină. Imediat în stînga, e biroul său, inima casei, camera de reverie în care-au rămas cum au fost folosite ultima dată fotoliul de lectură, ceașca de cafea și scrumiera, ultima pereche de ochelari, basca, bastonul. Arghezi scria mult cu creionul („Scriam de zece ori, ștergeam de zece ori și nici a unsprezecea oară nu eram mulțumit“); cu tocul cu peniță trecea pe curat poeziile depozitate apoi în sertarul-purgatoriu pînă se decidea soarta lor: drumul spre raiul publicării sau iadul coșului de gunoi.
Lucra mai mult noaptea, cînd era liniște și gospodăria (o adevărată fermă cu găini, curci, gîște, porumbei, capre, vacă, cîini, pisici, 40 de stupi, de care se ocupau ambii soți, dar mai ales soția), foarte agitată peste zi, adormea. Înainte de a se apuca de scris, asculta la radio o oră de muzică clasică, tabiet care îl inspira, uneori, să se joace cu cuvintele pînă pe la 5-6 dimineața, cînd se culca în patul de lîngă birou, ca să nu deranjeze toată casa. Camera e sigilată acum în pragul ușii cu ultimele două versuri puse în ramă pe care le-a scris cu două zile înainte să moară, pe 12 iulie 1967, cu gîndul la Paraschiva, care-l părăsise cu un an mai devreme: „Mă chemi din depărtare și te-ascult / N-o să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult…“.
Turul casei mai cuprinde dormitorul părinților locuit acum de o mulțime de păpuși (la joaca copiilor participa de multe ori și mama, care în copilărie nu prea avusese jucării), balconașul în care familia împodobea bradul de Crăciun (pe locul lui e acum macheta casei alb-roșu, construită la scară 1:10, în 1959, pentru un filmuleț despre Arghezi realizat de Studioul „Sahia“), încăperea-laborator în care poetul prepara parfumuri (în tinerețe, a fost laborant la fabrica de zahăr din Chitila), cămăruța copiilor cu pătuțurile, jucăriile, ghiozdanele, tăblițele cu liniuțe și pătrățele, grebluța și lopățica cu care învățau, mai în glumă, mai în serios, lucrul pămîntului (Arghezi era foarte implicat în educația lor). Printre obiectele mai deosebite se numără un radio american, primul aparat importat la noi folosit la controlul calității sunetului emis de Radio România, un magnetofon adus de la Moscova cu care maestrul se înregistra recitîndu-și poeziile pentru emisiunea săptămînală de la radio (benzile lipsesc – sînt, probabil, în arhiva Radioului; o idee interesantă ar fi ca vizita casei să fie însoțită sonor de vocea proprietarului), exemplare ale revistei Bilete de papagal apărută în patru serii și mai multe formate, între 1928 și 1945 (primele numere, niște broșuri scrise integral doar de el, următoarele și de colaboratori: George Topîrceanu, Otilia Cazimir ș.a.).
Casa are multe tablouri (Arghezi, el însuși talentat la desen – ca tipograf, ai nevoie de un ochi de grafician pentru punerea corectă în pagină și aspectul tipăriturilor –, a legat relații de prietenie cu majoritatea artiștilor plastici ai vremii, printre care Oscar Han, Șirato, Dărăscu), foarte multe cărți (biblioteca conține vreo șapte mii de volume în română, franceză și germană, o parte de natură tehnică și practic-utilitară, gen creșterea albinelor și cultivarea viței-de-vie; Arghezi a fost un autodidact – meșteșugul tiparului l-a învățat singur, obținînd și brevetul de tipograf), dar și obiecte și unelte casnice necesare unei vieți la țară, la marginea de atunci a Bucureștiului. Poetul a fost foarte implicat în viața comunității, ca delegat de mahala, reprezentant al oamenilor cartierului Cărămidarii de Jos în relația cu Primăria: a pietruit strada, a inițiat strîngerea de fonduri pentru construcția bisericii, a intervenit pentru instalarea curentului electric și a unei linii telefonice al cărei prim beneficiar a fost chiar el.
Încă de la deschiderea pentru public din 1974, Mitzura, custode pînă la moarte, a insistat pentru păstrarea intactă a atmosferei originale. Înăuntru nu s-a intervenit aproape deloc, cu excepția unor vitrine pentru diverse exponate, obiecte personale, fotografii, documente: lucrurile casei sînt aceleași, dispuse ca în timpul vieții familiei Arghezi. Tot ce s-a adăugat după moartea lor sînt doar crucile originale din lemn, așezate pe treptele scării spre podul cu porumbei, și mormintele din curte, pe locul unde, probabil, soților Arghezi le plăcea să-și bea cafeaua în diminețile frumoase.
(articol publicat în Cațavencii nr. 26/515 din 30 iunie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment