Mai mult oraș de transfer spre celebra Ayia Napa decît stațiune de litoral, Larnaca își datorează vizitatorii, în principal, aeroportului, cel mai important al țării (mai există încă unul, în extremitatea vestică a insulei, la Paphos, dar e mult mai mic), după ce acela din Nicosia a fost dezafectat din cauza divizării Capitalei între ciprioții greci și cei turci. Dacă tot ajung prima dată aici, o parte dintre călătorii coborîți din avion rămîn loco, întinși la soare pe nisip sau în apa limpede a Mediteranei de Larnaca.
Majoritatea turiștilor pot fi întîlniți, deci, pe faleza cu palmieri paralelă cu plaja blue flag Finikoudes, porțiunea de la Larnaka Castle la roata parcului de distracții de peste drum de marina, portul de agrement cel mai mare al Ciprului, unde zeci de iahturi aliniate la chei își așteaptă proprietarii plecați cine știe pe unde. În contrast cu orașul vechi, ascuns după clădirile noi ale bulevardului falezei, în care zidurile colorate de graffiti, unele chiar reușite, sînt canavaua unei arte stradale care-ți mai ia ochii de la tencuiala coșcovită sau maidanele pline de moloz, aici, lîngă plajă, totul este curat, zugrăvit în alb și presărat cu spații verzi foarte îngrijite. Blocurile de apartamente de lux sau hotelurile înșirate cu balcoane spre mare și restaurante, baruri, cafenele, gelaterii, cofetării, la parter, sau revărsate în față, pe trotuarul lat, dau zonei o atmosferă exclusivistă. Magazinele cu haine, pantofi sau suveniruri au fost exilate pe străzile din spate; pînă și Primăria și-a luat cu chirie niște birouri la etajele unei clădiri cu aspect hotelier, la parterul căreia McDo și KFC prăjesc chiftele pentru turiștii care, după un Big Mac sau un Chicken Bucket, traversează strada ca să urce în Love Buses, autobuzele galben-roșu cu platformă decapotată pentru sightseeing.
Amatorul de istorie locală va intra, desigur, în Larnaka Castle, un fort pe două niveluri cu iarbă, pomi, tunuri și ghiulele, în curtea interioară, unde, în locul pușcăriei de pînă mai alaltăieri, a fost cazat Muzeul Medieval al fostului Kition, numele antic și, parțial, medieval al orașului. În sălile de la etajul clădirii principale sînt expuse obiectele celor care-au cucerit cetatea, săbii și arme de foc din secolele XIV-XIX, plus alte artefacte din perioadele paleocreștină, bizantină și post-bizantină, parterul fiind rezervat lucrărilor de artă contemporană. De pe metereze ai vedere directă asupra Djami Kebir, cea mai veche moschee din Larnaca, sau o panoramă completă a țărmului, printre țevile de tun îndreptate și azi, după atîtea secole, spre invadatorii care trec acum, pe deasupra mării, în cursele companiilor aeriene low-cost.
Fortul-muzeu desparte două lumi: de la zona de patru și cinci stele a bulevardului dichisit se face brusc trecerea, ca de la oraș la sat, spre cazările de două-trei stele de pe marginea promenadei amenajate în ciment și piatră, pe și deasupra țărmului, care continuă, în prelungirea falezei Finikoudes, pînă la portul pescăresc și mini-piața de pește de la intrarea pe plaja Mackenzie. Aici, cam la fiecare sfert de oră, avioanele decolează sau aterizează pe deasupra capetelor spectatorilor de circumstanță, pista aeroportului fiind gard în gard cu capătul plajei. Care, la sfîrșit de noiembrie, are o mulțime de șezlonguri abandonate și surprinzător de multă lume în apa caldă și cu valuri mari.
Dacă încă ai chef de mers pe jos, de pe plajă, în cam 20 de minute poți ajunge într-un loc ciudat și rar găsibil prin altă parte: Salt Lake, bucata de mare izolată, despărțită de Mediterană de construcțiile orașului. E spațiul de aterizare al păsărilor flamingo, care vin aici, din Africa, la fiecare început de decembrie – un lac sărat secat, practic, un platou foarte întins, tricolorat de griul nisipului, cărămiziul mîlului sulfuros și albul cristalelor de sare, cu apă foarte puțin adîncă pînă aproape de centru, pe care poți să mergi zeci de metri fără să-ți uzi prea mult încălțările. O baltă care, de departe, de la șosea, din stația autobuzului spre aeroport, dă iluzia c-ar fi înghețată, un imens patinoar.
P.S. Undeva, pe lîngă marina și centrul de informare turistică, s-a deschis un minimarket care vinde produse alimentare rusești, bulgărești și românești – indiciu clar al unui Top 3 țări de proveniență a turiștilor sau rezidenților din Larnaca. Deși puteam să cumpăr pateuri Ardealul, covrigi de Buzău sau doze de Timișoreana, mi-am luat o bere locală, de băut, cu ochii pierduți în peisaj, pe digul din bolovani uriași care protejează de valuri golfulețul portului turistic. După atîta deplasare pedestră, mi se făcuse sete.
(articol publicat în Cațavencii nr. 3/645 din 24 ianuarie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment