Încheiem aici primul sezon de Village Break, serialul călătoriilor și vacanțelor prin România rurală. Circuitul agroturistic început în vară cu vizita Muzeului Țărăncii din Dragomirești și continuat prin țară, de la Gura Haitii la Letea și de la Roșia Montană la Măgureni, se închide, iată, odată cu sfîrșitul anului, de unde-am plecat, tot în Maramureș, în Poienile Izei.
Pînă cînd și-a schimbat numele și s-a făcut comună, Poienile Izei a ținut de Botiza, vecinii de peste deal. Numele vechi, neaoș, al satului de ulițe cu case tradiționale printre fînețe și livezi din ținutul urmașilor dacilor liberi (Poienile Glodului), nu se mai potrivea, deși șoselele zonei sînt încă destul de proaste.
Dacă te nimerești aici într-o dimineață de duminică, o să le vezi pline de sătenii ieșiți pe poartă în drum spre biserică (cea veche, din lemn de secol XVII, de pe deal, sau cea nouă, construită mai în vale), îmbrăcați, fără excepție, de la copil la bătrînă, în cămășuțele și fotele, chimirul și vesta, baticurile și opincile portului popular strămoșesc, stăpîna fiecărei case fiind încă o maestră a artei pe cale de dispariție a țesutului, cusutului și brodatului, la război sau de mînă.
Portul și poarta sînt reperele primordiale ale vieții moroșanului. Poarta din stejar cu acoperiș în patru ape, cel mai important element arhitectonic al satului maramureșean. Primele porți au fost ridicate acum aproape o mie de ani de cnejii locali – au indicat deci, încă de la început, un anumit statut social, prestigiul de care se bucură în comunitate membrii casei; pe ea, ca pe o carte de vizită, e prezentat, stilizat, CV-ul familiei. Încrustat în lemn, pe stîlpii care delimitează intrările, cea pentru oameni și cea pentru animale și atelaje, după o întreagă simbolistică a Trecerii, prin poartă și prin viață. Începutul și sfîrșitul, lumina și întunericul, binele și răul, toate sînt prezente prin motive recurente: luna și soarele, peștele creștinismului, arborele vieții, fagurele de miere, florile, funia, lanțurile cu zale, stema României – turnată, parcă, în lemn, nu sculptată.
Felul în care localnicii trăiesc în secolul XXI după preceptele strămoșilor a atras vizitatori din toată lumea, mai ales acum, în perioada colindelor de Crăciun și a obiceiurilor de An Nou. Anul ăsta, ce-i drept, ceva mai puțini, dar pensiunile locale au reușit tot timpul să păstreze măsura, astfel ca traiul de zi cu zi al proprietarilor să rămînă neinfluențat, continuu spectacol viu pentru musafirii martori ai vieții gazdei, nu teatru ieftin cu personaje care se dezbracă de costume la sfîrșitul reprezentației, cînd pleacă spectatorul. Un ambient de agroturism autentic, diferit de cel al locurilor cu ambiții de stațiune turistică în care te simți tratat cu o amabilitate falsă de recepționerii sau chelnerii plictisiți ai pensiunilor industriale cu meniu de supermarket pentru care ești un alt număr de factură.
Ca turist în Poienile Izei ești oaspetele familiei, un fel de rudă de la oraș care vine aici cum se duce la părinții/bunicii de la țară. Vezi cît se muncește în gospodărie, cu ce efort se cresc animalele și se cultivă leguma din supă; vezi cum se cosește iarba, cum se mulge vaca, cum ajunge laptele proaspăt, dimineața, în cană. Și pe masa la care nu există porții, mîncarea fiind adusă de gazdă în castroane, pe platouri și pe tăvi, din care te servești cît poftești, ca și din carafa de horincă mereu prezentă. Pînă la plecare, trebuie să-ți faci timp și pentru niște poze în costum tradițional, dovada c-ai fost, pentru cîteva zile, moroșan de Poienile Izei.
(articol publicat în Cațavencii nr. 51/488 din 23 decembrie 2023)
Be the first to comment