Pînă săptămîna trecută, cînd peste România a căzut toată zăpada acestei ierni, Brașovul era un oraș trist: schiorii Poianei strigau “Pîrtie!“ în Austria, iar breasla HoReCa-rilor fluiera a pagubă și dădea acatiste prin bisericile orașului ca să ningă cît mai repede. Acum că, pe lîngă verdele brazilor, cenușiul zidurilor și roșul țiglelor, s-a adăugat și mult alb în tabloul cetății, dacă ai ajuns aici, chiar dacă n-ai ochi de critic plastic, merită să vezi orașul și altfel decît de pe scaun, prin geamul barului/restaurantului. De pe picioare și din unghiuri cît mai diverse, într-un tur pedestru ghidat.
Ne adunăm, deci, de prin cîrciumile din centru, pentru mai mult decît clasica promenadă pe Republicii pînă la Biserica Neagră, via Piața Sfatului: o luăm în sens invers, spre intersecția de la Prefectură, facem dreapta și urcăm străduța care duce spre poalele Tîmpei. Sîntem undeva între Bastionul Postăvarilor și cel al Țesătorilor, pe o alee în pădure cu vedere directă, peste zidul exterior al cetății, la acoperișurile Orașului Vechi. Cei care vor să le vadă și mai de sus, de la 960 m altitudine, pot urca pe Tîmpa; nu durează foarte mult: doar vreo oră, per pedes, sau două minute și 20 de secunde, cu telecabina (urcare – 10 lei, urcare și coborîre – 16 lei). Noi, ceilalți, continuăm turul pînă în apropierea Bastionului Țesătorilor, la cel amenajat recent, al Patinatorilor, unde ne oprim pentru o cană de vin fiert. Aici ne întîlnim cu cei care au ratat startul și au venit din Piața Sfatului pe shortcut, urcînd, cătinel, Strada Sforii.
O luăm, apoi, la vale (atenție, gheață: pericol de depășire a vitezei legale pentru pietoni!), cu aleea care se întoarce spre intrarea în cetate, pe lîngă Poarta Șchei și Poarta Ecaterina, traversăm intersecția din fața Spitalului și o luăm la dreapta, pe străduța După Ziduri. Ca să urcăm iar, pieptiș, la turnurile de observație de pe latura vestică a cetății, Turnul Negru și Turnul Alb. După ce ascultăm povestea Turnului Alb, spusă, pe fond de muzică medievală, de un difuzor atîrnat de un crenel, coborîm scările spre Bastionul Graft și, ținînd cursul pîrîului Graft, ajungem în Parcul Central. Dacă nu v-am pierdut cumva pe drum, în vreo cîrciumă de pe Mureșenilor, înseamnă că acum sîntem deja vizavi de Hotelul Aro, pe o străduță din care se desprinde, la un moment dat, o cărare care urcă printr-o pădurice pînă la Cetățuie, fortăreața de secol XVI cu bastioane la colțuri, fostă garnizoană și închisoare. Aici se termină circuitul nostru, cu o panoramă 360° a orașului, pînă, hăt, spre zona industrială.
Brașovul arată surprinzător de bine. Și nu numai de la înălțime: e curățel, bine iluminat, oamenii pe care îi întîlnești sînt politicoși, pe stradă se aud discuții în limbi străine, ce mai, seamănă a oraș european. Poate nu e ca, să zicem, Heidelberg sau Grenoble, orașe occidentale din clasa sa, dar, măcar ca o Bratislava sau o Ljubljana, tot arată. După ce o să-și tragă autostradă și aeroport (în curs de construire, la Ghimbav), va fi bun chiar de capitală: poate că n-ar fi rău să mutăm Administrația Centrală acolo unde-i zice și numele, mai spre centrul țării.
(articol publicat în Cațavencii nr. 5/134 din 5 februarie 2014)
2 Trackbacks / Pingbacks