După plimbarea prin Breb de data trecută, tot în Țara Maramureșului și săptămîna asta. Pentru scurta oprire în Botiza din dimineața zilei de sîmbătă în care autocarul ne-a debarcat chiar în centru, în forfota de oameni (cei mai în vîrstă) îmbrăcați în port popular.
E zi de tîrg. De-a lungul Izei și al străzilor de pe malurile rîului, pînă la podișca peste apă cu ghivece de flori, acoperiș din lemn și sculptură de poartă maramureșeană, în fața magazinului universal moștenit de pe timpul ălălalt și a caselor mîndre, cu etaj, rînduri de tarabe, interioare de dubă și portbagaje s-au deschis larg pentru negoț. În ofertă, pe lîngă haine și încălțări second hand, saci cu legume, ceaune, tingiri, casete și CD-uri cu muzică populară, iile, clopurile, chimirele și opincile artizanatului local (de-aici am cumpărat o trăistuță din lînă, nemaigăsind fustița în culorile specific maramureșene, verde-albastru-roșu, pe care mi-o doream – desigur, nu pentru mine, pentru nepoată-mea).
Dincolo de podul principal, cel spre biserică și centrul de informare turistică, în fața casei vechi, tradiționale, cu acoperiș de șindrilă, lîngă troița și căruța din curtea împrejmuită cu gard din nuiele împletite, ne așteaptă părintele Isidor Berbecaru, preotul paroh al satului mutat de lîngă Cluj la Botiza în 1974, care ne-a pregătit o predică despre turismul local. Prima inițiatoare a agroturismului în Botiza a fost chiar partenera dumisale de viață, doamna Victoria Berbecaru, promotoare a tradițiilor și obiceiurilor locale încă din anii ’70. Coana preoteasă a început să promoveze Botiza organizînd ansambluri de copii participante pe la diferite serbări și concursuri de muzică populară. Prin aparițiile la celebrele emisiuni TV Viața satului și Tezaur folcloric, Botiza a devenit din în ce mai cunoscută la nivel național nu numai prin cîntec, dar și prin felul cum se lucrează aici straiele și covoarele. Așa au fost atrași puținii turiști străini care vizitau România vremii; neexistînd hoteluri și restaurante în apropiere, vizitatorii dormeau și mîncau prin casele localnicilor.
Dar să-l ascultăm o țîră pe părintele Isidor: „Victoria o deschis aici prima pensiune; dînsa se ocupa cu covoarele vopsite vegetal în motive vechi, ancestrale, zoomorfe, antropomorfe și romboidale, conducea harnicele țesătoare locale care lucrau pentru lada de zestre. Și ce credeți? Cînd s-o auzit asta, o venit francejii, o venit japonejii; da’ știți că era o lege comunistă că dacă vorbești cu ei e periculos, plătești amenzi. Da’ i-am păcălit pe tovarăși… Unul dintre străini, Miya Kosei, cel mai mare fotograf, o venit în Maramureș încă din ’78. De două-trei ori pe an venea, s-o aciuat pe-aici pîn’ Poienile Izei, unde era un preot pîinea lui Dumnezeu, îl culca la el. Și eu îl culcam aici, în casa veche. Întîi îl omeneam cu sarmale, pită și slănină, și horincă cîtă putea… Și se îmbăta japonezul, și-l culcam pe fîn: puneam o cergă sub el, una peste el… Somn ușor, Miya Kosei!“.
Musafirii săi de azi nu mai dorm pe cergă, în fîn (părintele a amenajat cîteva camere de oaspeți la etajul căsuței – practic, o mansardă – care, la parter, găzduiește un minimuzeu etnografic și biroul său de paroh al satului), dar mănîncă aceleași bucate tradiționale. Pîinea proaspăt scoasă din cuptor, supa de carne, sarmalele cu cîrnați, prăjiturile de casă, plus nelipsita horincă, așezate pe masă de numeroasele pensiuni din Botiza. Pe care localnicii le-au upgradat la condiții moderne, fără să exagereze însă cu gresiile și inoxurile altora: și-au păstrat casele și gospodăriile cît mai originale, așa cum țin și tradițiile și obiceiurile pentru care sînt atît de renumiți.
(articol publicat în Cațavencii nr. 50/487 din 16 decembrie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment