Locul: La momentul vizitei mele, așa îl chema pe hostelul ăsta afiliat HI în care m-am cazat doar pînă la trenul de noapte Lisabona-Madrid de a doua zi: Moscavide. Foarte original, mda; după, ați ghicit, numele străzii, și al gării, și al stației de metrou din apropiere. Între timp s-a rebranduit, botezîndu-se Parque das Nações, după celebrul cartier construit pentru Expo 98 în care află. Zona e drăguță și ai ce să faci pe-aici vreo cîteva ore (are parc, cafenele, sală de concerte, faleză la fluviul Tejo, oceanariu, telegondolă), dar e undeva în estul orașului, cam departe de centru. Atenție, la hostel era (și încă este) cam complicat de ajuns: din trenul de Porto (nu oprește în Moscavide), cobori în Oriente, gara futuristă lipită de un imens mall proiectată de Santiago Calatrava; o iei apoi în sensul din care ai venit spre Torre Vasco da Gama, zgîrie-nori-ul ăla cu aripioară de rechin la ultimul etaj; mergi pe bulevardul paralel cu turnul vreo cinci-zece minute, pînă la prima intersecție; faci stînga, intri prin gara Moscavide, traversezi liniile de cale ferată pe o pasarelă înaltă, ieși în stradă. Dacă ai dat de o clădire mare, cenușie, pe care scrie “Instituto Portugues da Juventude”, înseamnă că ai ajuns. Dacă nu, înseamnă că te-ai pierdut pe drum și trebuie să deschizi GPS-ul.
Prețurile: 16 euro locul în camera de patru paturi, mic dejun inclus. Atît am plătit în 2009; acum tariful e la jumătate, iar micul dejun – exclus (să fie criza? să fie concurența?).
Oamenii: În camera mică, tipic studenţească, cu paturi suprapuse, singurul locatar era un pensionar englez plecat în turul Peninsulei Iberice pe jos (wow!), care, frînt de oboseală, se pregătea să-și parcheze mijloacele de transport. Seara tîrziu, după ce m-am întors din oraș, am făcut cunoștință și cu Duncan, un latino-american din Arizona venit în Portugalia să-şi investigheze arborele genealogic pe ramura dinspre mamă.
Ambianța: Sincer, dac-ar fi să mai ajung o dată în Lisabona, nu m-aș mai întoarce aici: spațiile comune de la parter (cantina, terasa din curtea interioară, sala de net), mobilate standard, impersonal, par niște holuri de trecere, ca la spital. Cel mai mult timp mi-am petrecut în sala de net (n-aveau Wi-Fi pe atunci), în care, dacă voiai conexiune gratis la Internet, trebuia să dai un autograf sub datele personale, într-un registru gros. Și să schimbi vreo trei calculatoare pînă să nimerești unul funcţional.
(articol publicat în Cațavencii nr. 45/174 din 12 noiembrie 2014)
Be the first to comment