Zăpada de anul ăsta, căzută toată săptămîna trecută, mi-a amintit că, în 2017, fix în perioada asta, eram la Borovets, la schi, în aplicația practică a școlii de ghizi. Și că, într-o sîmbătă seară, intram pentru o cină cu colegii în Napoli, căbănuța cu terasă în față din lateralul hotelului nostru, Rila, care, dintr-o criză de personalitate, nu s-a hotărît ce vrea să fie, pizzerie sau fripturărie, și și-a trecut pe firmă și Pizza, și Steak House. Pare că un italian a venit să-i învețe pe bulgari cum se face pizza și, fiindcă n-a prea avut succes, a ajuns să învîrtească și carne pe grătare.
În fine, iată-ne în localul plin cu viitorii ghizi adunați de pe pîrtie sau din piscina hotelului, patru oameni (eu, Ioana, Dragoș 1 și Dragoș 2) așezați la o masă pe care, din meniul cu poze, s-au materializat o formă de pîine (doar coaja, fără miez), un platou cald mixed grill, niște salate tradiționale bulgărești shopska și o carafă cu vinul casei, un alb demisec.
Nu-mi mai amintesc exact cît au costat toate bucatele astea locale, ce știu sigur e că prețurile mi s-au părut un pic exagerate pentru o cîrciumă bulgărească fără mari pretenții, pe sfîrșit de sezon. Poate faptul că Napoli era încă deschisă, între multele mehane care trăseseră deja obloanele, să fi contribuit la suprataxă? Sau să fi contat doar vadul, poziția relativ centrală, în calea turiștilor care se duc și vin pe străduța spre și dinspre telegondola Yastrebets? Poate ambele, cert e că, din afară, Napoli arată ca o cabană la care se mănîncă ca la împinge-tava, ieftin, iar dinăuntru, o cabană la care se mănîncă ca la împinge-tava, scump.
În prețuri am avut inclusă, însă, și o mică reprezentație, ospătarii fiind actorii principali ai serii. Unul mai puriu, șeful – cel care, după cum zîmbea și stătea la bîrfă cu clienții, interpelîndu-i amical ca pe niște vechi prieteni, părea să fie chiar patronul –, îl zorea pe la mese pe celălalt, un năuc cu alură și mișcări de fost tăietor de lemne, care, la punctul culminant al actului gastronomic, atunci cînd încercam să ne digerăm înghițiturile, i-a răsturnat lui Dragoș 2 paharul cu vin direct pe pantaloni. După momentul general de stupoare, nu numai că n-a venit cu refill-ul, dar nici măcar nu și-a cerut scuze: a bolborosit ceva intraductibil în limba lor imposibilă și a ieșit din scenă cu ceafa între urechi. E posibil să nu fi știut cum se spune în engleză Sorry, sir, I‘ll bring you another one. Deși, după cît de repede a adus nota și a încasat consumația, Fifty euro, folks! ar fi știut sigur să zică.
(articol publicat în Cațavencii nr. 12/347 din 28 martie 2018)
Be the first to comment