Cazarea la cinci stele subvenționată de gazdele congresului FIJET s-a terminat în Rabat, acolo unde participanții s-au împrăștiat spre aeroporturi, plecînd fiecare spre zările de unde veniseră. Toți mai puțin eu, care mai aveam niște treburi turistice nefinalizate cu orașul: mi-am luat băgăjelul, deci, și m-am mutat într-un hostel, Auberge de Jeunesse, chiar lîngă zidurile medinei, la vreo cîteva sute de metri de Atlantic.
Locul: N-am găsit pe GPS Rue Marassa, așa c-am fost nevoit să întreb cîteva persoane de pe stradă, pînă să ajung, după vreun sfert de oră de mers șovăielnic, de la gara centrală Rabat Ville la destinație. Numărul 43 e după un gard/zid alb-albastru – o clădire pătrățoasă cu ușa permanent deschisă spre holul îngust în care se cască ghișeul recepției, imediat cum ai intrat pe dreapta. Accesul către dormitoare (care, judecînd după ușile mari ca de poartă sătească, par niște foste grajduri) se face dintr-un patio, o curte interioară amenajată jumătate grădină, jumătate sufragerie, cu palmieri pe centru și canapele pe margine. Singurele dotări ale încăperii în care mi s-a arătat că pot să aleg unul dintre cele opt bunk-bed-uri înghesuite sînt salteaua, pătura și perna de pe pat, un cazarmament atît de slinos încît pînă și hainele mele de stradă erau mai curate. Deși afară toată ziua fuseseră 20 și ceva de grade, înăuntru, între pereții groși de zid, era un frig ca-n magazia fabricii de cuie. Surpriza cea mai mare am avut-o cînd am căutat prizele și le-am găsit în curte, în spațiul comun de socializare, unde…
Oamenii: …leneveau niște francezi fără engleză la ei, pe care îi înțelegeam, dar mi-era prea lene să comut pe limba lor, doar ca să întrețin o conversație care nu părea dorită nici de cealaltă parte.
Prețurile: 6 euro achitați cu cardul a costat cazarea asta de avarie, pe care o recomand doar dacă nu găsești o bancă mai ferită, în parc (și chiar și atunci, o să vrei să dormi îmbrăcat, cu capul pe perna înfășată în prosopul personal, sau într-un tricou, preferabil, nepurtat, ca mine). Măcar netul mergea acceptabil, iar tanti din recepție a fost amabilă: la check-out, mi-a permis să las bagajul în cămăruța ei, cît m-am mai plimbat prin Rabat.
Ambianța: În fața hostelului e o stație de autobuz, unde, pe seară, cînd m-am întors din oraș, vreo cîteva sute de navetiști așteptau pînă pe banda a doua cursa către casă. Care a întîrziat peste limita omenească a răbdării, am dedus, mai tîrziu, după fluierăturile insistente și sunetele de tablă lovită la nervi strecurate pe lîngă căști în urechi.
(articol publicat în Cațavencii nr. 10/396 din 13 martie 2019)
Be the first to comment