Întîmpinați în fața centrului de informare turistică al comunei bistrițo-năsăudene Dumitra cu colac, pîine de casă, sare grunjoasă și păhărele cu pălincă așternute pe ștergare înflorate, ne mestecam îmbucăturile și sorbeam licoarea de prună, încîntați. Pentru că tratația gazdelor era oferită în ambianța sonoră a cîntecului membrelor ansamblului folcloric „Flori Dumitrene“, impulsionate de vioara unui nene vesel și încă verde.
Din scurta predică a preotului paroh al comunității, șeful comitetului de primire, aveam să aflăm mai multe despre locul în care tocmai ajunseserăm. Situată la egală distanță de Bistrița și Năsăud, Dumitra/Mettersdorf aparține unei zone locuite de mîndri urmași de grăniceri ai Mariei Theresa. Din solda de vameși imperiali, oamenii de aici și-au permis, încă de-acum 250 de ani, să-și facă case trainice și gospodării prospere, iar statutul ăsta social trebuia arătat celorlalți și altfel. Cum? Păi, ca și azi, cînd ești judecat din primul moment la un interviu după ce porți în picioare: prin cizmele de piele care s-au perpetuat peste ani pînă în portul tradițional actual (Năsăudul e printre foarte puținele locuri din țară în care costumul popular are cizme în loc de opinci).
Dar, dacă e să vorbim de istorie locală, trebuie să ne întoarcem în timp mai înapoi, pînă prin secolele XIII-XIV, la atestarea documentară a comunei și a satelor aparținătoare, stabilită după puținele hîrtii supraviețuitoare ale incendiilor și războaielor, foste acte regale de danie sau înscrisuri bisericești cu dijmele papale colectate de ANAF-ul vremii. Cele mai importante construcții din Dumitra sînt tot de pe-atunci: Turnul Slăninilor, înălțat pe la 1488 (ca și prin alte localități săsești, cu rol de frigider și depozit alimentar al comunității: în fiecare sîmbătă după-amiază, sătenii urcau în încăperea aerisită, răcoroasă, cu pereți groși a turnului ca să-și ia carnea meselor săptămînii următoare) și biserica construită de sași, în stil gotic, în cam aceeași perioadă, și preluată de ortodocși după plecarea lor. Eveniment important în memoria comunei, care a avut repercusiuni sociale majore, modificînd structura etnică a localității: spre sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, la retragerea nemților din Transilvania, sașii din Dumitra, Tărpiu și Cepari își încarcă în căruțe cu coviltir tot avutul și-și abandonează proprietățile, migrînd în masă spre Austria Superioară. Locul lor e luat în următorii ani de coloniștii de diverse etnii – români, țigani, maghiari, evrei – de pe Valea Someșului Mare, din Maramureș și din alte 65 de localități transilvănene, care au creat aici un melting pot de tradiții și obiceiuri. Moștenirea săsească, nu numai cea arhitectonică, dar și cea de stil de viață, a influențat mentalul colectiv prin puterea exemplului, ambiționîndu-i pe localnicii rămași sau veniți să muncească mai mult, să fie mai gospodari. Cam același lucru pe care îl încearcă acum populația majoritar românească, cu minoritatea de romi conlocuitoare.
Turistul interesat își poate face o idee despre viața satului de ieri și de azi în minimuzeul centrului de informare turistică, în care a fost reconstituită o cameră de casă tradițională. Unde, printre pînzeturi de nuntă, costume populare și pălării cu pene (90% obiecte ale colecției private de artizanat a doamnei Dina, ghidul centrului și inițiatoarea reînvierii tradițiilor locale), se întîmplă, iarna, șezători și, periodic, repetițiile grupului folcloric. Care, după zece ani de activitate, mai are, la dansuri, 24 de copii și, la voce, opt femei între 53 și 76 de ani ce vor să îmbătrînească frumos, ducînd tradiția mai departe – cum îi place să spună coordonatoarei grupului.
După deosebita primire a dumitrelor cîntărețe, le-am luat cu noi, în vizita făcută vecinilor din Salva, la Casa costumului popular „Virginia Linul“, unde, într-un spațiu modern, pe două niveluri, se desfășoară o expoziție-magazin de artă populară în stil Fashion TV, cu manechine îmbrăcate într-un mare fel. De inimoasele doamne dumitrene ne-am despărțit greu, aproape de înserat, tot cu cîntec, după o cină timpurie din partea casei, mîncată cam pe repede-înainte, pe terasa alăturată. Ne așteptau alte gazde ospitaliere, în Maramureș.
(articol publicat în Cațavencii nr. 46/483 din 18 noiembrie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment